14 ani de Irlanda

In urmă cu 14 ani ma aflam pe Aeroportul Otopeni, dar nu pentru a pleca in vacantă, ci pentru a-mi schimba cursul vieții!
Plecam cu așa de multe vise, atât de optimistă, convinsă ca este cea mai bună decizie și ca, Irlanda, va deveni ACASĂ!
Au fost ani grei, ușori, cu zâmbete, cu lacrimi! Cu împliniri și dezamăgiri…ca în viața!
Nu poți avea doar cer senin.
Dar pas cu pas, cu răbdare, cu momente în care am spus ca gata, nu mai pot! Apoi am mai putut puțin!
Aici, pe Insula de Smarald am devenit mamă, aici am învățat ca sunt puternică!
Mult mai puternică decât mă credeam și am realizat ca sunt singura care pot schimba lucruri!
Simt ca, cei 14 ani, au fost, pentru mine, calea spre ceea ce am devenit azi! Am învățat din toate greșelile, am reușit să mă așez aici, în țara asta primitoare, să îmi fac prieteni, să cresc profesional și să îmi doresc și mai mult!
Irlanda, îți mulțumesc ca m-ai adoptat! Îți mulțumesc ca te pot numi acasă!
România va rămâne mereu tara mea de suflet, nimic nu poate schimba sau șterge originile! Mereu voi gândi românește și voi simți și românește!
Și da, cea mai frumoasă limbă e limba maternă…așa ca va urez sa aveți un Crăciun Fericit și lumina Nașterii Mântuitorului să vă deschidă ușile și să aducă în casă binecuvântare, iubire, liniște, pace

"Our Deepest Fear" by Marianne Williamson

Our deepest fear is not that we are inadequate,


Our deepest fear is that we are

Powerful beyond measure

It is our light not our darkness that most frightens us

We ask ourselves who am I to be

Brilliant, gorgeous, talented, fabulous?

Actually, who are you not to be?

You are a child of God

Your playing small does not serve the world.

There's nothing enlightened about shrinking

So that other people won't feel insecure around you

We are all meant to shine, as children do.

We were born to make manifest

the glory of God that is within us

It's not just in some of us it's in everyone.

And as we let our own light shine,

We unconsciously give other people permission

To do the same

As we are liberated from our own fear,

Our presence automatically

Liberates others

Bunicile sunt magia copilariei!

În bucătăria bunicii, de sub ștergar, ieșeau aromele copilăriei și toată bucătăria era tărâmul clatitelor, gogosilor, plăcintelor, invartitelor, puiului cu carne sau raciturilor. Toate făcute de mâinile muncite, dar cel mai important, cu dragoste! Multă dragoste!

Cred că bunica mea avea o sticluța magică cu dragoste, de unde ne punea mereu, în tot ce făcea ea pentru noi.

De multe ori mă consider norocoasă că am avut bunicile în viață mea mai bine de un sfert de secol, de când eram mică și le dădeam bătăi de cap până când am devenit adult.

Mi-o amintesc pe bunica Ileana când am avut prima zi de școală, în calitate de educatoare, la ea în sat! Pe lângă mămicile și bunicile venite la prima zi de grădiniță a piticilor, am avut-o și eu pe bunica mea alături. Nu am să uit niciodată ochii ei ațintiți pe mine, cu câtă bunătate mă privea și cu câtă mândrie! Nepoata ei era educatoare în satul ei. Este una din cele mai calde amintiri pe care le am cu bunica.

Bunica Ileana a fost un om extraordinar, cu o viață încercată și grea, și-a înmormântat primul soț când era în floarea vârstei, rămasă cu doi copii sub 5 ani, a muncit la CAP, a avut nepoți pe perioada verii, când chiar dacă era istovită de muncă, mereu aveam clătite aburinde, gogoși calde și pudrate cu zahăr, colțunași cu brânză, dulcetiuri care mai de care! De multe ori mă întrebăm dacă nu cumva bunica e un spiriduș, că nu am auzit-o niciodată spunând că este obosită sau să ne refuze ceva! NICIODATĂ!

În urmă cu 11 ani Dumnezeu a ales să o ia la EL. Nu de multe ori mi-o imaginez făcând bunătăți pentru tată, pentru părinții și frații ei, pentru strănepoții ei și cum ne privesc de acolo de sus cu drag și nostalgie.

Bunico, ți-aș face turte bune și plăcinte poale'n brâu, ți-aș cumpără cutii întregi de înghețată cu ciocolată, saci de portocale și orice altceva ți-ai mai dori doar să te mai am lângă mine măcar un Crăciun. Mi-ai face la schimb răcituri! De fapt uite, îmi amintesc că m-ai refuzat o dată! În decembrie 2010 când ți-am spus că trebuie să te faci bine, să mergi acasă și să ne faci răcituri! Atunci ne-ai spus că nu mai poți, că am stat pe lângă ține de atâtea ori, ar trebui să știm să le facem singuri....Și ai plecat!

Dumnezeu să te ierte, bunico! Mi-e dor de ține, să știi! Deși te am în suflet și în amintiri.

"Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...
Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte..."(Ştefan Octavian Iosif)

Balbriggan Town Awards 2019 - Civic Award

Nu prea mă laud eu, dar ziua asta și premiul asta sunt foarte speciale sufletului meu.

Pe dată de 23 iulie 1984, când aveam doar 4 ani, dar desigur cu un sac triplu de energie, la care mai adaugi inconștiență și curiozitatea, specifice vârstei, am avut o cumpăna foarte dificilă în viață mea.

În religia ortodoxă, în calendar este trecut Sfântul Focă. Din bătrâni, în satul meu, se spune că nu trebuie să faci nimic în gospodărie în acea zi, că altfel ceva rău se va abate asupra familiei tale.

Simona, normal că nu a fost și ea fetiță aia cu fustițe și fundițe, care să se joace cu păpușile și să fie o finuță. Nu, de unde? Eu eram ba prin stradă, mă băteam cu băieți pe râme și pe minge, ba prin curte, căutând cuie, lemne să mai "meșteresc" eu ceva. Și în plină expediție în curte, am ajuns la gura beciului, unde erau două placaje, care serveau drept "capac" dar desigur, nu erau sigure. Și, eu pac, piciorul pe ele, și hodoronc tronc, pe scările de metal, în jos, în "fundul pământului" m-am dus.

Tatăl meu, care era cu meșterii în curte a auzit zgomotul și a venit și m-a găsit în beci. Aproape fără suflare. Tatăl meu m-a salvat în ziua aia! Eroul meu.

În anul 2019, fiind ziua de  Focă, nu am făcut nimic acasă, mi-am luat copilul și am mers la plajă. O zi călduroasă, de vara, cum rar întâlnești în Irlanda, pe care ar fi fost păcat să o pierzi. Ne-am dus la plajă, bălăceala, hârjoneala și chiar și băgat în apă.

La un moment dat, David îmi arată o bucată de material în apă, care plutea. O pânză neagră, cu buline albe, părea că o rochițica de păpușă. Când a venit următorul val și a întors "pânză" practic era o fetiță. Nu părea a mai respiră (nici nu mai respira, de fapt).

În momentul ăla instinctual, am țipat la David să iasă din apă și să nu se miște de pe malul marii nici un cm și în același timp am fugit și am ridicat corpul micuței din apă, și ieșind din apă mă întrebăm ce Doamne iartă-mă fac? Văzusem doar în Filme CPR dar eu habar nu aveam să fac. În momentul ăla, în față mea au apărut Geraldine și Diana, iar Geraldine este instructor specializat pe prim ajutor CPR și a luat micuța din mâinile mele. A aplicat tehnicile pe care ea le știa cel mai bine și între timp a venit și salvamarul, salvarea a fost sunată. Da, un lucru cu care nu mă pot împacă este că mama a apărut după 15 minute, când salvarea era deja venita... Ea era în apă, mult prea departe de locul unde s-a întâmplat, și își lăsase cei 3 copii nesupravegheați, pentru că" știu că nu au voie să între în apă!”

Fetiță a supraviețuit, am făcut tot posibilul să aflu, pentru că am avut câteva nopti în care doar chipul ei îl vedeam, cu spuma aia albă la gură, cum o învârtea apă marii....

După ce echipajul de la salvare a preluat fetiță, am dat declarațiile necesare, mi-am îmbrățișat strâns copilul la piept. Copil care avea doar 5 ani, care după ce am ieșit din apă cu fetiță, a stat doar lângă picioarul meu și nu înțelegea foarte bine ce se întâmplă.

Mi-am cerut scuze că am țipat la el, dar în momentele alea trebuia să salvez fetiță. A înțeles, în sufletul lui mic de copil, că nu a fost cu rea voință.

Exact la 35 de ani distanță, salvăm și eu o viață. Așa cum tatăl meu o salvase pe a mea.

Doamne, ce mândră am fost de mine!

Am apărut și la gazetă, pentru că, ceea ce am făcut noi, se pare că a fost subiect de știre.

În sfârșitul lui noiembrie primesc un email de la Grainne Maguire (consilier independent)că am fost nominalizată pentru premiul spirit civic, la ceremonia de acordare a premiilor Balbriggan Town Awards. Nu înțelegeam de ce, pentru că, chiar dacă de atunci eram implicată în diferite activități comunitare, nu mă vedeam eu așa de importantă să fiu chemată la festivitate, mai ales să fiu nominalizată.

În seară de 5 decembrie am primit premiul și singură persoană la care m-am gândit și pentru care am ridicat ochii sus, zâmbind, a fost tata. Era chiar în ajunul zilei în care tată ar fi împlinit 72 de ani!

05 Decembrie 2019 (Postare pe Facebook)

Azi ai fi fost mândru de mine! În seară asta mi-aș fi dorit să te am lângă mine și să îți spun : “Tată, îți mulțumesc că m-ai învățat despre bunătate, respect, dăruire, sinceritate și omenie!”

Îți dedic ție premiul primit astăzi: Balbriggan Town Awards pentru spirit civic!

Cum mie mi s-a mai dat o șansă la viață pe 23 Iulie 1984, așa și eu, pe 23 Iulie 2019 am salvat viață unei fetițe de nici doi ani!

Ar fi fost cel mai frumos cadou care l-ai fi primit de la mine, după David!

Te iubesc și dorul de ține este dureros! Dar te păstrez în amintirile mele și poveștile pe care i le spun lui David!

Cel mai iubit dintre pământeni mei ar fi făcut 72 ani

Cand e ziua noastra, tata!

   Sunt ani, zeci de ani, de când in preajma zilei de 6 Decembrie nu mai facem Prajituri, curățenie generală și instructaj:" Simona, chiar dacă cineva nu îți aduce si tie cadou, îți luam noi,dar sa nu intrebi unde e cadoul tau!"( asta pentru ca tata e născut pe 6 Decembrie dar și pe mine ma cheamă Niculina).


Au trecut anii, tata! au venit Oameni in viața mea, au plecat oameni acolo, sus, la tine! Am plâns, am pierdut și am câștigat! Am tacut, când am considerat ca e mai bine si am bătut cu pumnul in masa când știam ca trebuie!
Te-am căutat in marea liniștita, in răsăriturile de soare prin colțurile lumii asteia mari, in apusurile dramatice, in curtea noastră și chiar și la munte....nu te-am găsit! Te păstrez in amintirea mea, te pomenesc in poveștile spuse lui David, te simt mereu lângă mine dar te-am pierdut intr/o noapte de August! Îți mai amintești ca mereu îmi spuneai ca vrei un nepot? Știi ca eu îmi doream sa te joci cu el, sa îl alergi si sa va hârjoniti, sa ii spui și lui cum e treaba cu promisiunea data...

Au trecut anii, tată! Au lăsat întrebări, doruri, lacrimi! Am învățat sa trăiesc fără tine dar nu am reușit sa înțeleg cum e cu "timpul vindeca"! Încă sunt seri când un vânt rece îmi răscolește parul de pe frunte, încă sunt zile când ma întorc sa te văd in spatele meu, mereu pregătit sa îmi întinzi mâna, dacă ma clatin...

Au trecut mulți ani, tata! Atât de mulți ca ma cutremur când ma gândesc ca lumea și-a văzut cursul fără tine! E normal.....oarecum! Ai fost tatăl meu, nu al lumii! Dar pentru mine tu erai lumea! Serile încă te pomenesc și îți spun te iubesc! Când văd câte ceva nou ma gândesc dacă ți-ar fi plăcut...

Doare! Doare și mi-e dor..de tine, de noi! De mușcătura ta și îmbrățisarea ta strânsă! De privirea ta blajină și glasul tau cald! Și dorul doare! O durere muta, crunta și care nu o pot descrie!

Ti-e bine, tata? Ca pe mine ma mistuie dorul de tine!

Te iubesc!

Trigger de copil

Copilaria asta care ne-a marcat atat de mult si de acolo au pornit toate alegerile si deciziile noastre. 


Momentul ala cand spui ca gata, lucrurile chiar s-au schimbat, nu poate fi decat bine si pe nepusa masa obiceiurile proaste revin, incercarea de manipulare si ea.


Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!
Simona, poti sa rezisti!

Vise si liste

Și ce te faci când iți este dor să simți? Vrei să nu mai doară și vrei să simți.

Vrei să zâmbești, fără doar să miști mimica fetei, vrei să zâmbească și inima și sufletul.

Alergăm zilnic spre toate colțurile, să facem și aia, să adunăm și aia, să mergem și noi acolo, pentru ca au fost altii. 

Dar timp pentru noi? Pentru a respiră și a nu avea nici o greutate pe suflet când ne dăm? Sau, mai bine spus: Când ne permitem?

Obosim cărând pietrele trecutului cu noi, ne consumăm pentru ce spun cei din jur. Urmărim, fără să ne dăm seama, visele altora și, ale noastre, zac în acea lista de sfârșit de an, sau pe fundul unui sertar. Unde am ascuns-o, imediat după ce am scris. De rușine să nu radă cineva de ele. De visele noastre.

Știți? Când mi-am scos lista din sertar era prăfuită scrisul abia se mai citea, din cauza timpului și, Simona, care a scris atunci, mi se părea așa, o persoană din trecutul meu.

Dar am scuturat bine hârtia, am pus-o la fereastră și am tras cu pixul peste, să reînnoiesc cuvintele.

Am bifat pe cele împlinite și, mi-am mulțumit mie că nu le-am abandonat chiar pe toate.
Scoțând o foaie de hârtie nouă, am început să scriu și să adaptez, unde era cazul, restul viselor.

Așa de multe de bifat și îmi doresc, din tot sufletul, să le pot bifa.
Privesc în urmă și cred că fiecare drum pe care am mers a fost menit să mă învețe ceva. Fiecare piatră pe care am deranjat-o cu Vârful bocancului, a avut o poveste de spus.

Dar cel mai important este că fiecare persoană care a intrat în viață mea mi-a oferit o binecuvântare. Fie că a ales să rămână, fie că a ales să plece. 

Este experiență mea. 

Este eu !

Mi-o aduc aminte pe acea Simona, dintr-un sfârșit de noiembrie, în 2010, când avea biletul de avion spre a migra și era atât de sigură că, în sfârșit, soarele va răsari pe stradă ei.

Dar, că orice răsărit perfect, nu îl poți vedea zilnic. Și atunci, în căutarea viselor, mergi pe drum zilnic și ridici privirea să vezi ce spectacol iți oferă răsăritul.

Încă sunt e acest drum, încă sper la răsăritul ideal și mă înclin pentru toate apusurile pe care le-am avut!
Superbe!

When you decide to emigrate

No matter where you come from or where you choose to migrate, the reality is that blending in completely can feel impossible. The impact of accent is a key factor. The first generation might carry their native accent, but those who find the courage to step beyond their origins often struggle with this.
In today’s world, it isn’t merely about summoning the courage to board a plane. The journey to another country for work, to build a life, and to pursue the dream of a better future was once an exhilarating adventure, filled with unknowns.
You may wonder why I characterise this journey as an act of bravery. It has been almost 14 years since Ireland became my home, and I’m eager to share my perspective on that experience.
When I decided to migrate, I was blissfully unaware of the challenges ahead. I had no idea what emotions I would experience, nor could I anticipate the difficulty of some aspects or the joy of others. At that time, I was fueled by the hope of building a family, a dream that felt just within reach.
Upon arriving in Ireland, I quickly realized that being a tourist was entirely different from establishing a life here. Before moving, I had traveled extensively throughout Europe, but I had never experienced the process of securing residency or having my qualifications recognized. Thankfully, this process turned out to be relatively smooth, thanks in part to the incredible Irish spirit and the welcoming nature of the people, who treated me as one of their own.
However, as I completed my documentation and shifted my focus to job hunting, I began to feel a profound longing for Romania. I missed my family, my friends, and the vibrant life I had left behind. The comforts of traditional Romanian cuisine, the cherished Sundays spent in church, the solemnity of Easter services, and the joy of family gatherings for holidays, birthdays, weddings, christenings, and even funerals tugged at my heart.
I found myself reminiscing about my favorite places—those beloved spots where I used to unwind and enjoy life—and the professional opportunities that had shaped my career back home. Indeed, I also faced setbacks during my job search, encountering disappointments that made me acutely aware of how much I had to adapt to my new environment.
Yet, now, after 14 years, I can genuinely say that I love Ireland as my home. This country has woven itself into the fabric of my life, and I have formed deep, meaningful friendships with both Irish people and others from various backgrounds. Each of these friends feels like family to me. I no longer feel the emptiness I did in those early years; I have built a support network that brings warmth and connection into my life.
This transformation has come about not only because of my personality but also because I was determined to immerse myself in this beautiful Emerald Isle. I made an effort to learn about its culture, to actively engage in the community, and to embrace all that this place has to offer.
Today, my accent has become a symbol of my bravery—a testament to the courage it took to step into a new world. I believe it also represents compassion and friendship. It signifies my commitment to becoming a part of the country that embraced me, enabling me to spread my wings both personally and professionally.

uneori sau, probabil, mereu

Uneori avem nevoie de noi, de timp și de zâmbete.

De oameni dragi și zile cu soare în suflet, chiar dacă afară plouă de rupe.
Uneori ai nevoie de pereți goi, pe care să îi desenezi.
Fie în culori vibrante, care să iți dea un dor de ducă, fie în culori mohorâte, la care să te uiți cu o cutie de înghețată și muzică bună pe fundal.
În ultima vreme, la mine, este o întreagă compoziție de soare cu nori, furtuni cu vedere la cele mai frumoase răsărituri și golfuri perfecte pictate pe valurile disperării.
Simt mirosul furtunii și, parcă oarecum, încerc să o ignor. Apoi mă gândesc că a venit, oarecum, în momentul în care pot să mă uit la ea, să știu că vine și să mă pregătesc de lupta.
Speranța asta, care ne ține pe linia de plutire...

Pentru acum, mâine și toți cei 50 de ani care vor veni

Da-ți voie să fii vulnerabilă și să spui când nu mai poți sau când gândurile te doboară.

Da-ți voie să arăți că îți este frică, că ai și tu gânduri și că nu ești chiar atât de puternică.

Vulnerabilitatea nu arată că ești slabă, arată că ești umană, că ai și tu gânduri și frici.Crezi că lumea te iubește doar dacă zâmbești și ești funny?

Sigur te vor iubi și dacă te văd plângând, te văd doborâta, te văd speriată și cu întrebări retorice. 

Sau cel putin, așa ar trebui să fie.

Dimineti de noiembrie

Friguroase sunt zilele astea.

 Dar și la mine e cam frig în gânduri. Sper în câteva zile să se mai încălzească. Până atunci nu las decât pozitivism în jurul meu. 

Luna noiembrie este o luna a adaptărilor, din punctul meu de vedere. Normal, e ziua mea de naștere și eu sunt într -o continuă mișcare, adaptare, descoperire:) 

Va întrebați de ce? 

Păi aveți și voi puțintică răbdare și va spune fata totul.

In ultimul weekend din Octombrie se face trecerea de la ora de vara la ora de iarnă, deci trebuie să ne obișnuim cu serile întunecate :) și cu starea asta de lasă-mă că să te las, când vine seară și parcă încuie și energia undeva. Tot îmi repet că trebuie să găsesc eu cheia aia, că am zile când vin de la munca și parcă direct la somn aș merge. 

Alt punct pe lista de adaptabilități este acela că scoate dintii frigul, ploile semnalizeaza si ele și trebuie să te îmbraci mai gros, să te obișnuiești cu temperaturile scazute. Da, uneori și ele o iau razna și mai fac câte un rock'n'roll dance dar tot la cele de iarnă rămân. 

Nu poți să scoți rochia cu care ai fost asta vara să te plimbi în Malahide:) 

Adică, o poți scoate, să te uiți la ea. 

Adaptarea asta aplicabilă în toate liniile din toate procesele. 

Te adaptezi la vreme,la bine, la rău, la soare, la vremuri, la generație, la cerințe. 

Eu vreau să mă adaptez la fericire. 

Am găsit un mic ghid informativ și încerc să îl urmez. 

Va țin la curent

Atât de departe

Părea ziua de azi!

Uneori aveam impresia că ca e atât de adâncă prăpastia și ca nu o să mai reușesc sa ajung la liman.

Ma uitam după razele soarelui și în zilele noroase nici o umbră de lumină nu pătrundea.

In ziua în care am început să îmi ridic mâinile și să mișc picioarele am simțit caldura razelor de soare.

Atunci mi s-a făcut foame de soare, de căldură și dor de mine! Și în disperare am început să urc, să escaladez și să mă apropii de lumina.

Azi e soare, cu liniște și nori, cu zâmbete si adieri de vânt ce îmi mângâie părul.

Azi eu zâmbesc! Privesc în urmă și îmi amintesc ca mereu am fost pregătită de luptă.

Realizez ca a fost o rătăcire cat am preferat să nu lupt. Dar uneori  și rătăcirile te duc spre alei cu flori și soare.

In poienițe neștiute.

Mi-e bine!

Zâmbesc!

Welcome 45, Good Bye, 44!

I have officially closed the lid on the box of memories for year 44, but this year I chose a transparent lid. There were storms and days filled with blue skies. I experienced joys and moments of joy, but also times when I had to remind myself, "You will succeed! You will succeed! You always succeed!" Year 44 opened my eyes to so much, encouraging me to step back and see the bigger picture. It pushed me to confront all the skeletons in my closet. I was inspired to pursue my passions: to travel, to conquer my fears, to let go of what no longer served me, and to embrace new connections. You planted countless seeds of smiles, peace, and tranquility that will blossom in year 45 and beyond.






You did the hard work, and for that, I am grateful. Year 44 was the year I rediscovered myself through a journey that was both challenging and transformative, each moment immensely worthwhile! Year 45, please be kind and gentle! Allow my arms to remain outstretched and my wings to stay vibrant! I am filled with happiness and fulfillment! I have the most wonderful child in the world and the most incredible people around me! Together, we are healthy, cheerful, and smiling! I am at peace!

Reflexie in oginda sau scriitura de om matur

Sunt un om al cuvintelor.

Cel mai ușor îmi este să mă exprim în cuvinte, să aștern gândurile în metafore și să visez în culorile optimismului.Nu de puține ori am fost pusă în față unui drum gol, fără copaci sau a unei foi albe, fără nimic încondeiat.Și am început, fără timiditate sau îndoială să plantez flori și copaci, să scriu povești și să aștern gânduri.

Asta este viață mea.
Ce am primit, am luat,
Ce mi-am dorit, am încercat.
În felul meu, să fac un vis aievea, să îl colorez după speranțele mele, așteptările mele și după ceea ce, Simona cea mică, visa când era copil.Și de multe ori am avut grădini extraordinare pe marginea drumului, cu copaci înfloriți, cu răsărituri și apusuri fantastice.
Oh, desigur că au existat și momente când a trebuit să ard hârtia, să tăi copacii, să schimb florile sau să le scot, sau să o iau pe câmpuri, unde drumuri nu existau și era greu și anevoios.
Dar am învățat din toate aceste experiențe, am plâns, am dat mărunt din gură, am căutat vinovați, am găsit vinovați, că până la urmă să realizez că pentru povestea mea, eu sunt singură responsabilă.
Am învățat că nu trebuie să schimb pe nimeni că să fie lângă mine și că eu nu trebuie să mă schimb pentru nimeni că să fiu fericită.
Acceptarea și aprecierea vin pentru ceea ce suntem și nu cu promisiunea că mai târziu ceva se va schimbă.
Mulți ani mi-a trebuit să învăț cu ne trebuie să fiu pe lacul nimănui sau să fac lucruri pentru a fi pe placul cuiva.
Eu îmi sunt suficient, mie, așa cum sunt.
Cine vine și vrea ceea ce am, fără modificări și fără ajustări, este persoană care îmi poate fi cea mai bună prietenă, cel mai bun partener, un minunat aliat.
De-a lungul timpului mulți oameni au intrat în viață mea. Ei au intrat să mă învețe lecții despre sinceritate, despre prietenie, iubire, înțelegere, minciună, dezamăgire, durere, decepție. Și le sunt recunoscătoare tuturor pentru aportul lor pozitiv iv în viață mea.
Pentru că, fie că a durut sau fie că mi-a adus zâmbete și fericire, a fost o lecție învățată, spre bucuria mea, spre avantajul meu. O experință, pe care, pe drumul meu c flori și copaci înfloriți am așezat-o în micile popasuri, făcute pentru cei care vor să poposească sau cei care, pe poartă micuța de lângă banca popasului, vrea să iasă.

ȘI sunt care au ales să iasă, sunt care i-am rugat eu să iasă sau i-am scos de pe drumul meu dar, cu bucurie, pot spune, că un număr mare au ales să rămână. Să sădească și ei flori, să mă ajute să curat copacii. Unii dintre ei, atunci când eram pe câmp, au făcut cărare pentru mine și au așezat câte o cană cu apă, să îmi trag sufletul.
Și lor vreau să le mulțumesc. Fie că au intrat ieri pe drumul meu fie că au intrat acum peste 4 decenii. Unii sunt familie, unii au devenit familie și unii sunt ‘ai mei’ de suflet.
Dacă nu v-am plictisit cu lungul post despre mine, va mulțumesc că ați citiți până aici.
Este un post pe care amân să îl fac de ceva timp pentru că nu mă simțeam pregătită sută la sută să îmi aștern pe hârtie durerile, bucuriile, succesul sau eșecul. Dar am primit termen până când trec în al 46 lea an de existența pământeană, așa că am decis să îl fac puțin înainte de deadline, așa cum, în toată viață asta am făcut totul pe ultima sută de metri sau « nițel mai târziu ».
Și acum sunt puternică și capabilă să încep să fac lucrurile când trebuie, iar dacă nu o pot face, nu pot să termin sau să ajut, am învățat că nu este o crimă să spun nu.
Cu siguranță că m-am aflat și eu în popasurile altor drumuri, cu siguranță că am fost și eu o lecție pentru alții, o dezamăgire pentru unii dar și din aceste experiențe am avut ce învață.Cumulul anilor, al vieții, al experiențelor ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem azi. Și sunt mândră pentru ceea ce sunt eu, azi.Sunt în punctul vieții în care nu trebuie să mai fac nimic pentru că persoanele din viață mea să mă vadă, nu mai trebuie să trec peste mine că să ajut pe alți, doar pentru a mi-i păstra lângă mine. Fiecare e liber să rămână sau să plece pentru ceea ce sunt eu și în ceea ce cred eu.Nu avem aceeași lungime, este foarte bine și foarte sănătos să separăm drumurile. Pentru că dacă nu o facem devine nociv, greu și dureros pentru toți această păstrare a aparențelor. Aparențe dureroase și cu adânci rădăcini în mentalitățile educației de acum 30 de ani.

Simona, cea care își dorește, încă, să joace șotron, cand soarele sărută luna.

 

English

I am a person of words.

It's easiest for me to express myself through words, to convey my thoughts in metaphors, and to dream in vibrant colours of optimism Numerous times, I have found myself on an empty road, surrounded by nothing but a blank page.

Each time, I began—without shyness or doubt—to plant flowers and trees, to write stories, and to gather my thoughts.
This is my life.
What I have, I have earned.
What I wanted, I pursued.
In my way, I strive to make my dreams come true, colouring them with my hopes and expectations, much like little Simona dreamed when she was a child.
There were many moments when I created extraordinary roadside gardens filled with flowering trees, breathtaking sunrises, and sunsets.
Of course, I also had to burn the paper, cut down the trees, change the flowers, or even uproot them entirely. At times, I had to take it to the fields without paths, and the journey was tough and arduous.
Through all these experiences, I learned—sometimes through tears, sometimes through conversations, and sometimes by looking for culprits—that I am solely responsible for my story.
I learned that I don’t need to change anyone to have them in my life, and I don't need to change myself for someone else's happiness.
Acceptance and appreciation come from embracing who we are, not from promises of future change.
For many years, I struggled with the idea that I had to choose sides or do things to please others.
I am enough for myself, just as I am.
Anyone who enters my life wanting what I have without requiring changes or adjustments has the potential to be my best friend, my ideal partner, and a wonderful ally.
Over time, many people have come into my life, teaching me valuable lessons about sincerity, friendship, love, understanding, lies, disappointment, pain, and deception. I am grateful to all of them for their positive contributions to my life.
Whether their presence caused me pain or joy, each encounter was a lesson learned—an experience I’ve placed at little rest stops on my journey for those who wish to pause or explore a new path.
Some chose to leave, some I asked to go, and others I pushed away. Yet, joyfully, I can say that many decided to stay to help me plant flowers and care for the trees. Some forged paths for me during my toughest moments and offered me cups of water to help me catch my breath.
I want to thank them, too—whether they came into my life yesterday or decades ago. Some are family, some have become family, and some are 'mine' at heart.
If I haven't bored you with my lengthy post about myself, thank you for reading this far.
I have hesitated to write this post for a while because I didn't feel fully ready to share my pains, joys, successes, or failures. However, I was given a deadline before turning 46, so I decided to write it just before that deadline, as I have often done everything else at the last minute.
Now, I feel strong and capable of starting projects when I need to. If I cannot complete something or provide help, I've learned that saying no is not a crime.
Indeed, I have found myself at the crossroads of others' paths. I have also been a lesson for some and a disappointment for others, and I have gained insights from these experiences.
The accumulation of years, life, and experiences has shaped us into who we are today, and I take pride in who I have become.
I am at a point where I no longer need to do anything just to be seen by the people in my life. I don’t need to overextend myself to help others to keep them close. Everyone is free to stay or go based on who I am and what I believe.
We may not all be on the same journey, and that is perfectly fine—it is healthy to part ways. Remaining attached can become harmful, challenging, and painful for everyone involved, especially if it results in maintaining hollow appearances rooted in outdated mindsets.
Simona, the one who still wants to play chess when the sun kisses the moon.

Hristos a Inviat!

  

Lumina Invierii sa va deschida usa sufletului, casei, gandurilor si sa va aduca liniste, sanatate, impacare si iubire. 

Sa va bucurati de vestea Invierii Domnului si sa va fie casa o oaza de bucurie! 

Sa ne aducem aminte sa fim buni, sa fim oamnei si sa ne fim alaturi in zile cu soare, in zile cu nori, cand tunetele sunt pe cer dar si cand  nu adie nici un fir de vant! 

"Ia treci tu șî ti baiește, ca apoi sî ti hodini nițăl, cî disară, când om merji la Bisărică nu mi ti miorlăi cî vrai acasă!

Tre' să stăm sî mă împărtășăsc! "

"Mărie, da lasî copchila în pași! Ca doar stă pisti drum și stă acasă!"

Apoi, când auzeam eu așa ceva, fugeam de îmi ieșeau plămânii din piept să mai fur nițel din cozonac, sa pișc oleacă de pască, după care mă duceam în casă, că știam că dacă nu dorm, nu mă ia la Înviere!

Și nici că puteam adormi, că deh, eram tare încântată că spre miezul nopții mergem la Biserică!

Copilăria mi-a fost crângul fericirii, bucuria de a-i avea pe bunici în preajmă, datinile vetrei în care m-am născut erau cele mai frumoase, oamenii din jurul meu, adevărați eroi!

O să păstrez mereu, în suflet, amintirea acelor sărbători Pascale perfecte, cu nerăbdarea de a te spăla în prima zi de Paști cu ou roșu, cu bucuria de a ne vedea toți verișorii în curtea bunicilor, de a asculta muzică populară și de a-i avea pe tot aproape!

TIMPULE, ce necruțător ești! Ce hain ești! Ce te grăbești!

Iar noi? Noi uităm, de cele mai multe ori, să ne oprim și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările din viața noastră!

Tată, Bunicilor, unchiule, verisorilor, nepoților și toți ce plecați dintre noi, vă voi aprinde departe de căpătâi lumina asta seara, dar va voi pomeni!

Să vă ierte Dumnezeu!

Bunatatea, uneori pretul pe care il platesti pentru a suferi

 

 Teoretic aici era un draft unde incercam, prin metafore sa scriu cum faptul ca am fost buna si intelegatoare mi-a adus mai multa suferinta decat daca as fi fost o nesimtita. Dar uneori, metaforele sunt un mod mult prea artistic pentru a-ti exprima dezamagirea pentru anumite persoane din viata ta. 

Am incercat sa fac o poveste frumoasa, dar uneori, ajungi in punctul in care chiar nu mai vrei sa fi cel care tace, acopera, inghite si nu spune nimic. 

Nu, nu am nevoie de  statuie pentru bunatate si pentru inteligenta, dar am nevoie de liniste si sa scap de oamenii orgoliosi din calea mea. Si de cei care iscodesc, intreaba si baga nasul prin gard, poate, poate ceva se intampla. 

Da, procesul unui divort este greu, cu multe momente cand te intrebi daca omul asta este cel pe care l-ai dorit langa tine. si nu, nu doar  o parte se intreaba asta. Sunt doua realitati diferite si fiecare, in felul lui crede ca are dreptate. Dar, e o vorba in lima noastra romana: cand iti psun mai muti ca esti beat, mergi si te culci... nu? 

La mine procesul asta a fost cu inghitit in sec, ca sa evit conflicte, dar s-a terminat amiabil, pentru ca am vrut sa construiesc o baza frumoasa a unei prieteni, prietenie care ar fi trebuit sa exista toata viata pentru ca avem un copil impreuna si, mai ales, pentru ca faptul ca suntem parintii lui nu va schimba asta niciodata! Ce naiva sunt, inca! Nu, nu, am folosit timpul gresit: CE NAIVA AM FOST!

Dar,  se pare, ca aceste promisiuni si aceste lucruri sunt spuse doar atunci proaspat si apoi, din orgolii si incapatanare, sau,pur si simplu, din rea vointa, lasam balta toate promisiunile  si  facem lucrurile taman invers. 

Dar, asa cum mi-am spus mereu, sunt prea doamna ca sa decad pana acolo sa platesc cu acceasi moneda, dar nici nu voi mai fi buna si intelegatoare. Asadar, fiecare sa isi asume ce se intampla si cum se intampla, pentru ca este clar ca unii isi folosesc inteligenta in alta directie. 

Cand simti ca nu mai poti

 Pana acum, cand am simtit ca nu mai pot, am luat de la prieteni cu imprumut, putere. 

Gaseam in  piata prieteniei si putere, si zambete, si incurajari. Azi am jucat la ruleta totul si am pierdut. cu gratie, in piateta vietii. 

Ce drama, spun unii! 

Ce putere, spun altii. 

Ce prostie, spun eu! Si ma uit la mine in oglinda si imi vine sa ma iau la palme pentru unele alegeri. Dar, una dintre aceste alegeri, proasta cum e ea, mi-a adus cea mai mare realizare a mea. Atunci am vazut doar ca mi-am implinit visul, fara sa ma gandesc ca voi fi toata viata legata de alegera asta gresita. 

Unii oameni nu vor, sub nicio forma, sa gandeasca si sa faca lucrurile privind putin si cum se vad din prisma celorlalti. Mai ales din prisma celor care, teoretic, conteaza pe exemplul dat  de ei  si pe influenta lor compartamentala si simtirile celorlalti. 

Si, uite cum am iesit eu azi din piata cu desaga goala. Ca mergi sa iei merinde dar sa fie bune, sa fie la un pret rezoabil. Nu poti sa faci piata cand fructele sunt pline de mucegai si cand precupetul le vinde la preturi exorbitante, pentru ca asta e viziunea lui. Si, cu capul lasat intre umeri si inima cu batai alerte plec, in speranta ca voi gasi ori o piata ori o taraba de unde sa iau cele de trebuinta. 

E greu drumul, cu asa de multe semafoare si asa de multe ambuteiaje, ca ma intreb daca mai am carburant pana o sa gasesc ce am nevoie. Acum, problema mea cea mare nu e ca am eu nevoie de ce e pe lista de cumparaturi! Nu, pentru mine e ok, am mai trait cu putin si am fost bine, pot face asta pentru o perioada de timp. Dar tot ce am nevoie in tolba asta  de cumparaturi este pentru raza de soare ce mi-a patruns in casa si a ramas. 

Ma pierd pe drum, inca sunt in cautari si inca sper ca voi avea ziua mea cu doua dimineti. 

RIP Maria

 Prima dată, am vorbit cu Maria virtual, pe blogul meu. Incepuse să mă  urmărească, după ce, un prieten comun, i-a spus despre mine și că urmează să vin pe meleagurile irlandeze.

 

Deci, sunt cam 15 ani de atunci. Mi-a lăsat un comentariu, în care imi spunea că nu știa cum altfel sa ia legatura cu mine, dar ca i-ar face placere sa vorbim. I-am dat atunci imediat numarul de telefon si am inceput a vorbim.

 Mi-a fost sprijin si, de cele mai multe ori,  ma incuraja din spate si imi spunea ca eu pot orice! Ca ea asa ma vede!

Când am avut clipe grele, în miez de noapte, usa ei a fost descuiata si deschisa, cu un pahar de vin si o vorba una.

Am împartasit impreuna duminici la Biserica, cateva nopti de Inviere impreuna, dar si seri in care povesteam, radeam si eram asa, ca intr-o poveste. 

Multumita Mariei am in viata mea unul din cei mai extraordinari oameni ever: Augusta Warrer-Hansen!

Din pacate, intr-o zi urata  de septemebrie, in 2018, Maria mi-a scris si mi-a spus ca nenorocitul de cancer a revenit. Ca stie de ceva vreme, dar nu a vrut sa ma ingrijoreze...Avusese prima sedinta de radioterapie si voia sa ma vada. Eu faceam pachetele sa ma intorc in Irlanda....A doua zi am fost la ea..

Maria mea, Maria cea care era o luptatoare, exact asa se vedea si acum! Desi era doborata de radioterapie, imi spunea cum o sa treaca si peste asta, cum o sa fie bine, dar ca e constienta ca trebuie sa fie rau iniante de asta!

Maria a crezut, cu toata puterea si credinta ei, ca si de data asta va invinge!

Maria a avut momente cand era lucida, cand nenorocitul de cancer  se mai ascundea pentru cateva minute de celule din creierul ei si mi-o lasa pe Maria mea sa imi vorbeasca....

In momentele alea singura ei grija era Jodie! Mereu imi spunea sa nu o las pe Jodie singura, mereu imi spunea ca Jodie e un copil extraordinar, ca Jodie e "așa de smart, Simona, cum nu am fost eu niciodata! Te rog eu, sa nu o lasi! Stiu ca tu o sa fii acolo"

Maria, sunt 5 ani de cand lumea asta e mai goala fara tine.

5 ani de cand ma mai uit la pozele cu tine si retraiesc momentele alea nebune. 

Babyshower-ul meu a fost memorabil, Mărie! Imi place sa cred ca la fel de mult razi si acolo, Sus, si la fel o sa radem cand timpul va veni sa ne revedem...

Jodie e bine, Maria! Stiu ca esti mandra de ea, de acolo, de unde esti!

Ai vazut cat de puternica este?

Cat de multe a realizat si ce constiincioasa e?

Dar ai vazut cat de frumoasa e?!! 

Si da, Marie, tare destepata e fata asta a noastra!

Si, mai ales, este o luptatoare, asemeni tie!

Dumenzeu sa te ierte, Maria..

O sa trec pe la cimitir mai tarziu, sa povestim nitel...

Despre reguli și principii

 

Probabil că cei mai apropiați prieteni știu că uneori pot fi puțin prea strictă, când vine vorba despre reguli. 

Cred cu tărie ca regulile sunt pentru a fi repectate și pentru a oferi o buna funcționare. Asta sunt și mereu respect regulile, fie ca sunt de circulație,  într-un muzeu, la muncă, in societate și, uneori, chiar și pe cele nescrise dar care sunt de bun simț. 

Despre aventurile mele,  când am fost, de multe ori, încăpățânată și prietenii mei mai aveau puțin si fie mă bagau in porbagaj fie  imi acopereau gura cu eșarfele lor doar pentru a putea sări peste o regula, pentru că eu eram cu o gură cât o șură, altă dată. am câteve povești de o să vă amuzați bine, pe seama mea. 

Astăzi, insa, despre 3 reguli simple ale mele, pe partea de relațiile cu oamenii  care intra in viața mea.

1. Iubirea/afectiunea  are nevoie de  gesturi care să arate sentimentele

Adică, nu poți să îmi ceri să investesc bucăți din mine, să arat și tu doar să primești. Trebuie să ne întalnim undeva la mijloc. Recunosc că pe partea de cuplu, relație am am călcat in bălți și am inchis ochii când nu am primit inapoi ce îmi doream, sperînd ca pot schimba, apoi crzțnd ca nu mi se cuive, apoi uitănd de mine. Vestea bună e ca acum am schimbat macazul și pun și eu parte egală din ce pune partenerul. 

In relațiile de prietenie sunt la fel. Dau și sunt acolo necondiționat

2. Încredere are nevoie de dovezi ca esti demn de increderea mea si reciproca e valabila

3. A greși este omenesc, dar pentru a ramâne trebuie sa se demonstreze  ca greseala a fost inteleasa si sa intervina schimbarea 

Când îți înveți lecția,

 SIMONA, 

NU MAI ÎNCERCI SĂ FII OM CU CINE NU MERITĂ!

NU MAI SPERI CA OAMENII SE SCHIMBĂ!

NU TE AȘTEPȚI CA TOȚI SĂ GÂNDEASCĂ ASEMENI ȚIE!

NU MAI FII O DOAMNĂ! AI FOST DESTUL ȘI DEGEABA! 

AI INVĂȚAT-O?

 Si tot cand îți înveți lecția îți dai seama că pentru fiecare alegere bună sau proastă tot tu plătești! 

Ascultă-ți instinctele și alege conform nivelului, nu mai coborî ca de ce cobori de ce dai peste mucegai! 

NU ÎȚI MAI IGNORA STANDARDELE!

EDUCAȚIA ESTE ELEMENTARĂ ȘI EMPATIA NU SE INVAȚĂ, SE SIMTE!

NU POȚI TU SĂ PREDAI EDUCAȚIE CELOR CE NU VOR   SA EVOLUEZE! 

 Mergi tu pe drumul tău  cu lumină și zâmbete! Ai luptat să ajungi pe drumul asta și ți-ai dorit atât de mult să fii aici că ți-ai cârpit sufletul cu speranță! 

Gata, ești aici, ai ajuns, ai invins și e momentul să întorci și tu moneda! Nu, nu mai spera ca unii au bun simț! Nu l-au avut niciodată și tu ai tolerat, ai înghițit și te-ai pierdut pe tine.

 Hai, fruntea sus, căștile în urechi si ascultă muzica după care ai suspinat in Inchisoarea sufletului.

    

Îmi sunt aripile grele

 

Și ma dor rănile trecutului. De ce este atât de greu să scot bucăți din mine la exterior? De ce am spus da acestui proces? 

Și dacă drumul asta duce spre niciunde? Și mă pierd pe mine? Și nu mai regăsesc nimic din ce am fost, ce am avut sau ce am dorit să fiu? 

Unde mă grăbesc? 

De ce? 

Ce zumzet lăuntric îmi aruncă sângele în vâltoarea puștii și îmi spune hai, scoate armele! Luptă! 

Vreau liniște, vreau timp cu mine și cu David. Vreau să învăț să mergem, în doi, prin tot ce viața asta, frumoasă, are să ne ofere. 

Da, da, știu! Trebuie să trec prin toate focurile terapiei, pentru a putea deveni Simona, cea pe care am desenat-o într-o zi de vară, pe malul Bistriței, într-o zi neagră de 13 august, a anului anul 2006. Dar e al naibii de greu! Și nu vreau să mai plâng...am plâns, în ultimii ani, cât să pun matca unui afluent al Dunării... 

Știu că, într-o zi, într-un răsărit o să văd toată strălucirea soarelui, dar mie încă apusuruile imi vorbesc. 

Încă nu am puterea să mă trezesc să văd un răsărit. 

Nu, nu întreba de ce!

Nu am puterea aia! 

Cum? 

Ce zici?

 Ah, lasă aparențele! Ar fi trebuit să mă cunoști până acum și să știi că toată furtuna asta, din jurul meu, e sistemul  meu de aparare, să nu mă vadă lumea, că de fapt nu sunt bine! 

    Ah, nu! Stai! Sunt sănătoasă, sunt fericită, David e bine si cel mai minunat;  doar că sap acum într-o zonă arheologică a sufletului meu care nu este chiar cea mai roză și scot de acolo, începând cu copilaria, adolescența, tinerețea...știi tu, scheletii ăia plumbuiți, pe care i-am tot dosit în dulap. Îi scoteam puțin și când vedeam că doare, îi împingeam înapoi, repede, să fiu sigură că nu ies prea curând la suprafață. 

De data asta, după ce i-am scos afară am aruncat dulapul, ca să nu îi mai bag înapoi și aici e problema! Că nu mai am unde să îi ascund și trebuie să îi confrunt! Și este o eliberare emoțională de nu pot să descriu și nici nu vreau să descriu. 

Imi este rece, și frig și dureros aici, acum. Dar o să răsară soarele. Cum după orice iarnă, vine primăvara. Chiar daca plouă zile întregi, apare și soarele. Și o să apară și la mine. 

Dar, ca să apară, trebuie să mă asigur că norii sunt cernuți și alungați. 

Arhiva Telefon 5 27 August 2022

Și ard, și plâng și caut curaj Hey! Cu tine vorbesc!

    Da, da! Cu tine! Simona, cea care lăuntric duce lupta cea mare, și exterior e puternică și vitează. De ce nu te lași pradă sentimenetlor și nu faci ceea ce simți. Te uiți la războiul în care ești? Te uiți la lupta pe care o duci? De ce? Știi că ai pe cineva care depinde de tine și vă depinde de tine, pe termen nelimitat? Și tu? Tu ce faci? Te joci cu tine, cu viața ta, cu sănătatea ta și cu gândurile negre pe care le ai!

Hai, aprinde lumina peste ele! Dă-le foc, dacă trebuie!

Dă-le foc cu razele de soare, să nu poată fi stinse dacât de oglindirea lunii în lacul Sf Ana, că în seara aia, mirifică, de mai când iți promiteai că vei fi fericită. Ți-ai promis asta, mai ții minte? Și în seara de mai, și în serile pe malul marii, și când erai pe Acrolopole. Atât de mult ți-ai promis că vei fi fericită și acum stai aici, în negura asta!     Asta e Simona pe care o știi? Că eu știu altă Simona.     Simona aia e amorțită! Lasă așa lucrurile! Nu mai întoarce și tu cuțitul în rană! Habar nu ai ce greu îmi este să le gândesc, să îmi asum eșecul, să încerc să trag zăvorul ăla și să rup lacătul ruginit.     Termină! Ai rupt tu lacăte mai multe, ai spart tu ziduri și ai desfăcut piloni de oțel! Ce naiba?     Da, dar vezi tu, lururile sunt atât de diferite acum. Și eu sunt diferită! Și situația mea e diferită! Da, stiu! Văd! dar ia arunca tu o prvire în urmp și vezi ce provăduiesti! Vezi tu, cum ai ridicat cu mâinile tale, zidurile altora, să iasă, cum ai spart lacăte cu piciorul, nefiind ale tale! Și, toate astea, exact pentru că erau în situația ta și spuneai clar că e suficient o suferință și un drum cu denivelări, nu trebuie să îl creionezi și pe al celor de lângă tine, mici și nevinovați, la fel. Da, gata! Promit. Dă-mi timp!

Puțin! Nu mult!

Dă-mi puțin timp să pot să ridic capul și să îmi găsesc cuvintele, că știi că sunt în blocaj de cuvinte când vine vorba să spun ceva pentru mine.

Daca a fost Joi, a fost terapie.

 

Oh, boy! 

Înainte să vă spun mai multe despre ziua mea de Joi la terapie trebuie să vă spun despre terapeuta mea! 

Nu ii voi da numele, dar vă pot spune că este extraordinară! Mă văd cu ea de un an de zile, după ce, aproape doi ani am făcut online, cu altcineva. Am vrut să trec de la terapia online la cea față în față și, cum terapeuta cu care făceam, stătea în alt comitat, am ales să caut pe cineva aproape de mine. 

A fost cea mai bună decizie luată! Uneori am impresia că mă cunoaște atât de bine, că parcă știe exact ce o să vorbesc cu ea în acea sesiune și are totul pregătit, începând de la poeme, la citate, la fotografii și tot ce îți poți imagina. 

În ultimile ședințe am început să atingem lucruri pe care le ascundeam, cu bună știință sub covor, sperând că, într-o zi, vor dispărea sau nu vor mai fi apăsătoare.

Ultima ședință a fost, ca și cele dinainte, intensă și plină de dezvăluiri. Știți vorba aia cu buturuga mică răstoarnă carul mare? Adaptat la ceea ce mi s-a întâmplat mie joi, ar fi că o înșiruire de fotografii m-a făcut să plâng în hohote, când am realizat ce lupte și ce dureri am dus cu mine de-a lungul anilor. 

Acestea sunt fotografiile:

 M-a așteptat cu ele așa, întinse pe covor, mi-a spus că știe că îmi place să văd povestea din jurul lucrurilor, că mereu gândesc out of the box și, de aceea, nu m-a pregătit. Dacă nu sunt pregătită, nu este nicio problemă, le strângem și lăsăm pe altă dată. 

Vă dați seama că, pentru mine, a fost o provocare și eram deja  așezată pe covor, încerând să citesc fotografiile! Să le fac o poveste. Și am realiat că mă uit la mine! La trecutul meu, la accidentele mele, la apusurile si răsăriturile mele, la balanța mea si la echilibrul meu!  

Cât de greu a fost să realizez că, accidentele din viața mea, s-au întâmplat din cauza mea, că le puteam evita! Și, cel mai dureros este că eu, mereu, mi-am promis că voi face în așa fel încât să nu am momente în care mă voi întreba: Oare cum ar fi fost dacă? iar acum, după ce scot la lumină lucrurile dosite, realizez că am o desagă ticsită cu aceasta întrebare! 

Simona, tare mult ai deraiat pe drumul ăsta numit viață! Ai avut destule intersecții unde ai ales atît de greșit, crazând că oamenii sunt altfel! 

Hai, că poți! Nu e târziu! Pas cu pas înveți să faci lucrurile cum trebuie și nu vor mai exista accidente! Dar depinde de tine! Cât de mult își dorești!

Arhiva Note Telefon 4 : 17 iunie 2019

 Te-ai pierdut, copilo?

Accident cu daună totală, trecut la accident minor

    Conduc, de câțiva ani, în derivă. Acum doi ani am vrut să iau o ieșire, pe autostrada vieții, pentru că am avut un accident, un accident pe care nu l-am tolerat prea bine dar, celălat șofer, mi-a promis că nu se va mai repeta. Că a fost o scăpare, de care nu este mandru, și că să fiu și eu ințelegătoare, să nu sun la poliție si la asigurare. 

Spunea el ca paguba nu e mare, deși pentru mine suna a daună totală. 

Dar, așa cum mă știți, am spus că hai, fie! Mai rămân putin pe autostradă să văd cum  se comportă la drum lung. 

    Dar, gândul că acel accident s-a întâmplat nu imi dă pace. E mereu aici, să îmi aducă aminte. Este ca o pată de ulei, pe care oricât incerci sa o stergi, acoperi tot apare. 

    M-a marcat pentru că eu, niciodată, în viața mea, nu am avut acest gen de accident. Mie, personal nu mi s-a întâmplat si, dacă ar fi fost oricare altă prietenă implicată in așa accident, aș fi spus, fără nicio rezervă, să nu ierte. 

    Eu de ce am iertat? Dacă am ales să iert, de ce nu pot să uit? 

Probabil pentru că m-a marcat și m-a durut foarte mult. Păi, răspunsul este tot la mine! Pentru că mi-am promis că nu voi tolera niciodată așa ceva. Pentru că nu există am făcut acum și nu voi ma face. Pentru că, Simona, ar trebui să nu mai incerci să schimbi oameni! Este greu, la o anumită vârsta, să mai lupți cu așa ceva. 

Și da, uite că de când te-ai așezat, iar, la drum, au mai fost incidente. Și tu taci, și taci! 

De ce? 

Doar pentru că așa crezi tu că vei schimba modalitatea altora de a conduce? 

Cât ai să mai speri? 

Cât ai să mai lași copilotul tău să vadă asemenea incidente?

 Ești conștientă că, pe termen lung, va considera că asta e normalitatea?

Eu spun să te trezești, Simono! Că ceea ce ai nu e ceea ce ai visat! Ceea ce ți se întâmplă nu e ceea ce meriți! Hai, că îți știi valoarea! De ce taci? 

De ce tac? Pentru că îmi este frică să recunosc eșecul. Am eșuat acolo unde îmi doream cel mai mult să reușesc! 

Orgoliile care distrug zâmbetul (I)

 

  Toți avem zile și zile, în funcție de cum ne trezim, ar spune unii, în funcție de ce gânduri avem noaptea, aș spune eu. 

    Și am tot avut zile de astea în care mă trezeam dimineața bine dispusă și cu zâmbetul pe buze și zile, ca cea de astăzi, când îmi beau cafeaua dar nu sunt  bine eu cu mine. Probabil este și datorită faptului ca am terapie azi, iar ultimile ședințe m-au cam dat peste cap. De fapt, ca să fiu sinceră cu tine, ultimile 3 ședințe au scos la iveală lucruri care dor. Dor atât de tare că mă apar așa cum știu eu mai bine: pozând în tipa care e veselă, pune stories amuzante pe Facebook, postează la greu.

O prietenă bună, știind că scrisul mă eliberează, mi-a scris că voia să îmi recomande să scriu, iar, pe blog, dar a intrat să îl verifice, dacă mai e public și a văzut ultima postare. Cu D mă știu de 15 ani, avem o îintragă istorie împreună. Și cu bune. și nebune și de nescris pe blog. 

Mi-a scris ieri un prieten să mă intrebe ce e cu mine, ca i se pare suspect și i-am spus că totul e ok. Ca să vă spun despre el, ne știm de 20 de ani, mă știe și când sunt ok și când nu sunt și tocmai pe el am încercat să îl duc cu preșul, cum s-ar spune. Ghinionul meu a fost că el știe cand sunt eu așa de activă așa că a trebuit să îi explic  teorema lui Pitagora revizuită. 

    Da, sunt puțini cei care mă cunosc cu adevărat si care știu cum e Schumi veselă, tristă, nervoasă, fericită, amărâtă. Iar eu sunt binecuvântată că îi am și că atunci când simt că ceva nu e cum trebuie, vin repede să întindă o mână și să mă scoată din negura pe care, uneori, prefer să nu o dezvălui cu subiect și predicat. 

Azi aș fi vrut să scriu aici ce m-a ținut trează azi noapte, dar momentan nu pot dezvălui...Poate, într-o zi, o sa fie momentul. Dar pot să spun doar ca, atunci când încerci să fi bun, și să faci anumite lucruri pentru a nu cauza suferință celei mai importante persoane din viața ta, unii, iau acest comportament ca pe ceva ce li se cuvine și se folosesc de el din plin...și, în astfel de momente, eu am mâinile legate, pentru că, cea mai importantă persoană din viața mea ar suferi daca eu aș rabufni.

Cât de injositor este cand cineva folosește asta pentru egoul personal. 

Arhiva Note Telefon 3: 18 Ianuarie 2018

Inchisoarea sufletului 

    Și vin unele zile în care, sufletul din închisoare, de unde speră să iasă, pentru bună purtare, cât de curând, vede puțin soare! Intră în celulă cu ajutorul razelor și îl încălzește. 

Lofoten/Norway/2013

    E că un fel de atingere caldă, deși e înconjurat de pereți goi și lipsiți de tablourile celor dragi, atingerea asta îl face să respire, parcă, mai cu patos!

   Speră și își face planuri pentru ziua când va fi eliberat, se gândește la toți cei dragi care îi va revedea și, mai ales, va zburda și va aduce zambete acolo unde nu a mai reușit să o facă!

   Gândurile astea grele nu pleacă de lângă el, sunt acolo, îl țin captiv și rugaciunile îl ajută să se mai elibereze din când în când! Dar, ce păcat, că pentru câteva minute/ore! 

    Este că într-o buclă, din care se straduie să iasă și nu reușește! Îi este dor să zambeasca, să danseze, să cânte, să culeaga flori și să dăruiasca imbrățisari! E așa de gol în jur, liniște și întuneric! 

    Razele de soare au plecat din celulă inchisorii, a rămas iar doar el, cu gândurile lui, gânduri care, deși le alungă, se întorc, că un bumerang! Lacrimile curg pe obraz, simțindu-le căldura, plânge și mai puternic, și mai mult!

    Hain mai ești, suflete! Ai ajuns să te bucuri de căldura lacrimilor triste! Învață că temnicierul inchisorii ești tu și, dacă nu vei bagă mână în buzunar să scoți cheile, vor rugini și lacatul eliberării și el! Atunci vei deveni condamnat pe viața!    

Luptă-te! Trage de tine! Cât poți!  Comisia de eliberare pe bună purtare nu ia î
n considerare pe cei care nu vor să se reabiliteze. Tu ce faci? Huh? 

Da, tu! spune-mi ce faci în privința reabilitării! 

Arhiva Note Telefon 2: 30 Ianuarie 2021

   Hey, tu! 
 
Ia-mă! 

Ia-mă de mână și spune-mi că toate inimile bat!
Vrei să te mint?
Frumos?
Da, toate inimile bat, dar în ritm diferit. Inima ta bate pentru supraviețuire. E cam întuneric la tine in suflet și te simt cam a nimănui. Dar inima-ti bate, e ok!
Spune-mi! cum bat celelalte inimi?

Unele bat cu soare, unele bat cu apusuri, la unele e lumină și soare și la unele cam asa, ca la tine. 
Mi-e dor să îmi bată inima cu dragoste...

Ia-mă!
Ia-mă de suflet și spune-mi că la ora asta a răsărit soarele!
Vrei să te mint?
Frumos?
Aici nu răsare soarele de ceva vreme. Ce vrei? Trăiesti în Irlanda! Dar ai soarele tău acum! Răsare de 7 ani în fiecare zi! 

Dar, da, în alte părți soarele e strălucitor, cu un răsarit fantastic, iar apusul! Oh, cât îti plac ție apusurile, astea sunt peste puterea imaginației tale! 

Ia-mă!
Ia-mă in brațe și tine-mă strâns!
Vrei să te mint?
Frumos?
Te iau, dar mirosul asta de carne arsă nu îmi dă liniște! Și încă arde! Ce ti-ai făcut la corp? Nici nu mai știi ce înseamnă o îmbrățișare? Tu? Care trăiai pentru îmbrățișări si zâmbete? Și acum îmi ceri mie o îmbrățișare??? 

Iar verbul cere este substantiv!

 
Mă îmbrățișezi sau faci gramatică cu mine?
 
Păi, crezi că dacă aș face școală, ai învăța ceva?
 
Nu, ai dreptate! Sunt ani de când îmi refuz tot ce am învățat! sunt ani de când îmi repet că e ok așa, merge și așa! 

Ia-mă!

Ia-mă de ce vrei tu, dar dă-mi putere să respir și să ies din bezna asta în care mă aflu! 

Te-aș lua, dar ai nevoie de curaj! Mai știi ce e ăla? Tu, care ai avut curajul să urci pe cei mai înalți munți ai riscului, să te arunci in prăpăstiile necunoscutului, acum stai aici, fără curaj, fără voce si mocnești! 

Nu, gata! Nu te iau! Cauta-te! Gaseste-te! Poti! 

 
 
 Nu, de prea mult timp m-am mulțumit cu verbe'n viitor! Ceva'n prezent e doar un vis!

Cursa spre nefericire

    Am hotărât că săptămână asta să o încep în forța, de Luni, și mi-am promis că, chiar dacă este foarte greu, să încerc să fac această săptămână o săptămână a mărturisirilor.

 

 

    Pentru că am decis să reiau legătură strânsă cu tine, am început să te recitesc, să văd ce și cum era în mintea mea și am observat că am așa puține postari vesele și atât de multe triste, unde îmi plâng suferință. Și iubirile pierdute, nopțile în singuratea pereților, dezamagirile, pierderile.

    Mi-am făcut o promisiune, după ce termin perioada asta grea, unde învăț despre mine, să nu mai există postari triste.

    Da, nu am spus deloc…dar procentul să fie de 95% postari optimiste și vesele și restul să le mai aloc și celor triste. Spre deloc.

    Viața nu e o călătorie ușoară și, uneori, stațiile nu le alegem noi și  nici cine  urcă în tren, dar o să vină el și perioada de croaziera a călătoriei unde o să fie soare și zambete, pe un vas minunat al bucuriei, unde o să vedem cele mai frumoase apusuri și răsărituri. Eu asta am început să îmi spun.

     Să ne asezam comod, cu o cafea lângă - aș sugera chiar o Tequilla, un whiskey on the rocks dar parcă e prea dimineață, nu? Bine, ce e drept, undeva, în lumea asta e 5 pm😊

 

     

 

    Când vine vorba despre iubire, aș putea rezumă povestea mea la faptul că am dat iubire, am oferit fără rezerve, fără să mă păstrez puțin și pe mine pe linia de siguranță. Și, culmea este că am oferit, știind, de la bun început, că nu este o poveste cu final fericit. Dă, știu! Niciodată un nou început nu oferă certitudinea unui final fericit. Dar ești în poziția de a spera, de a încerca și de a lucra împreună cu partenerul să ajungi la acel punct, acea destinație unde să fie bine.

 

    Șoc și groază: eu am știut, dacă nu din prima zi, din prima lună, că relația nu va avea un parcurs spre fericire.  Și nu, nu că aș avea un al 7-lea simt care să îmi spună asta. Nici vorba!

    Eu aveam Realitatea! Aia crudă, aia care e negru pe alb! Și nu, nu o ignorăm. Dă de unde? O ascundeam sub preș, mă minteam că o să fie bine și că e ok, mă mulțumesc cu ce primesc. Cum spunea cineva pe care am iubit, cu toată ființa mea:  "Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată… dar în căutarea ei, merită să alergi toată viața" dar eu am adaptat la nevoile mele și mă gândeam că  Pentru mine, fericirea nu există, nu e tangibila, așa că de ce să alerg după ea. Iau franturi și bucăți din mine și apoi, când o să vină vremea o să mă impachetez, îmi iau sufletul, gol și rănit, și plec mai departe.

 

    Și am devenit atât de bună la a face asta, a mima și a juca rolul de femeie fericită, iubita împlinită că la un moment dat nici eu nu știam în ce prăpastie adâncă sunt.

    Îmi era atât de frică să îmi infing picioarele, în nisipurile alea miscatoare și să mă pun pe mine, pe primul loc.

    Am fost atât de lașă, că în loc să aleg să sufăr atunci, dacă nu eram prioritatea, am ales să mă mint, să îmi repet că e ok, eu oricum nu merit să fiu fericită. Nici nu știu gustul.

    Și, uite, cum Simona lua minute cu împrumut, ore, luni, wekenduri la mare, vacanțe prin Europa, zile  pe la munte. De cele mai multe ori, aveam înțelegerea tacită cu mintea mea să incui gândurile intr-un colț al dulapului, așezat în suflet și să mă bucur la maxim. Și mergea, funcționa pe timp de zi. Dar seară, când liniștea se așeza, îmi puteam auzi conștiința, dar devenisem  atât de bună să o ignor, că mă cuibaream și mai adânc în brațele care erau petrecute în jurul meu și îmi spuneam: hai, mai lasa-mă să mă simt așa, încă o săptămână, și apoi, încă o săptămână și tot așa

 

    Apoi, într-o zi de iarna am spus că gata, plec! Uite, las în urmă totul. A venit momentul să cresc și să mă învăț să fiu eu cu mine! Și am plecat, și mi-a fost bine, și am zâmbit, și am învățat că chiar nu e nimic rău în a fi singură, eu cu  mine. Începuse să îmi placă, dar  mintea, corpul, hormonii urlau că, dacă tot am visat mereu să fiu mama și soție, e cazul să o fac…..

 

    Și în graba asta de a avea familie, dă a-mi demonstra că pot am lăsat totul, am uitat tot ce mi-am promis, tot ce numeam standard, calități și am început să caut… În mare, pe plajă, pe munte, în tren, pe net.

 

    Și, fără să mă apar sau să mă protejez, am devenit mama, soție și uite unde sunt acum..

                        Dureros, nu?

    Dureros cum, în loc să lupt să fiu fericită și să îmi ofer șansa de a fi o prioritate, am ales mereu să fiu cealaltă opțiune..