Astăzi se împlinesc doi ani de când am decis să mă las de fumat

Doi ani de când am ieșit din „grupul fumătorilor” și am devenit nefumătoare.

Am început să fumez la 14 ani. Mă furișam în parc și mă prosteam cu țigări, convinsă că asta mă face mai mare, mai interesantă, mai „cool”.

În liceu, îmi amintesc și acum pauzele în care fumam la baie și ne ascundeam de profesori, mai ales de dl. Dima, râzând și crezând că suntem interesanți și răzvrătiți.

Apoi a venit viața de adult. Știam deja că nu îmi face bine, dar îmi spuneam mereu că e singurul meu viciu, că nu am altele. Cafeaua de dimineață era „momentul meu” – cu o țigară alături.

Sau cel puțin așa credeam. Nici nu știam ce gust are, de fapt, cafeaua fără fum.

De la 14 la 44 de ani — 30 de ani de fumat.

Cu mici pauze și multe încercări eșuate.

Am încercat să mă las și atunci când fumatul i-a afectat puternic viața tatălui meu. Am decis amândoi că ne lăsăm.

Providență sau coincidență… în seara în care am avut ultima conversație cu tata — fără să știu că va fi ultima — mi-am cumpărat un pachet de țigări, după 6 luni de pauză. Am fumat în seara aceea „ca turcul”. La doar patru ore și jumătate aveam să aflu că tata nu mai este printre noi.

Durerea m-a înverșunat. Și am continuat „sportul” ăsta, de parcă îmi făceam mie în ciudă.

Dar astăzi pot spune: sunt nefumătoare.

Nu o să spun „lăsați-vă de fumat”.

Nu o să spun că e ușor.

Nu o să spun că e greu.

O să spun doar că sunt fericită. Și mândră de mine. Enorm de mândră.

Imboldul a venit de la David. Eram la schi, în februarie 2024, și după ce am alergat puțin, m-a întrebat:

„Mami, ești ok? O să faci infarct pentru că fumezi?”

Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice avertisment de pe pachet. Pentru prima dată, nu m-am mai gândit doar la mine. M-am gândit la el. La viitor. La ce ar însemna pentru David dacă eu chiar m-aș îmbolnăvi.

Și atunci i-am promis că mă las de fumat.

Pe 2 martie 2024 am luat decizia care mi-a schimbat stilul de viață, m-a ajutat să “adaug” încă ceva kg la cele pe care deja le aveam, m-a făcut să văd ca se poate și fără.

Ah, și un plus maaare pentru mine, pe lângă sănătate, sunt banii care acum merg în bugetul de vacanțe și plecări brambura.

Este ok să spui nu. (Sindromul salvatorului)

 

Când muncesc, imi place stă ascult podcasturi. Fie in română, fie in engleză. Zilele trecute am ascultat un podcast cu Mihai Morar si Andreea Marin vorbea despre sindromul salvatorului. Si da, am fost si eu acolo. Incă sunt, in anumite ipostaze. Dar invăț, trag de mine si mă educ. 

Există momente în care te oprești din alergat pentru ceilalți și te întrebi: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?” Așa începe de multe ori trezirea din sindromul salvatorului — acel rol în care ai intrat fără să-ți dai seama, în care ai învățat să fii mereu cel care rezolvă, cel care repară, cel care spune „da” chiar și atunci când tot ce îți doreai era să te ascunzi într-un colț de liniște.

Ani la rând, poate ai crezut că valoarea ta vine din ce faci pentru ceilalți. Că trebuie să fii disponibil(ă), puternic(ă), prezent(ă). Că e datoria ta să fii acolo, indiferent cum te simți. Și oamenii s-au obișnuit. S-au obișnuit atât de mult, încât nici nu le mai trecea prin minte să te întrebe dacă ai timp, energie sau chef. Pentru ei era firesc: tu ești persoana care sare, care oferă, care ține totul.

Apoi vine un moment ciudat. Un moment în care corpul tău, mintea ta sau poate sufletul tău îți spune „nu mai pot”. Iar tu rămâi surprins(ă). Pentru că nu știai că poți spune NU. Ți se părea interzis, egoist, greșit. Și totuși, cu fiecare „nu pot acum”, cu fiecare „astăzi am nevoie de timp pentru mine”, simți cum începi să respiri din nou.

Ce te doare cel mai tare nu e să spui „nu”. Ci reacțiile oamenilor care se așteptau să fii ca înainte. Privirile mirate, reproșurile mascate, discuțiile în care te simți vinovat(ă) pentru că, în sfârșit, ai ales să te pui pe tine pe lista de priorități. Dar adevărul este că nu faci nimic rău. E normal ca ei să fie surprinși — s-au obișnuit cu o versiune a ta care dădea fără limită. Dar surpriza lor nu definește valoarea ta.

Ceva în tine se schimbă când înțelegi cu adevărat că nu ai nevoie de un motiv dramatic ca să spui „nu”. Că a nu avea chef este un motiv valid. 

Că oboseala ta contează. 

Că liniștea ta contează. 

Că tu contezi.

E un proces. Nu o să fie confortabil de la început. Poate vei simți vinovăție, poate vei simți teamă. Dar undeva, în adâncul tău, va apărea o senzație nouă: libertatea.

Libertatea de a exista pentru tine, nu doar prin ceea ce faci pentru ceilalți.

Iar cei care te iubesc cu adevărat vor învăța să te iubească și în forma ta nouă: cea care pune limite, cea care se respectă, cea care se ascultă. 

Ceilalți… poate se vor îndepărta. 

Dar poate e mai bine așa. 

Poate nu te-au vrut pe tine, ci disponibilitatea ta.

Până la urmă, cea mai importantă lecție rămâne aceasta: ești cel mai important om din viața ta. 

Și nu e egoism să te alegi pe tine — e vindecare. E începutul unei vieți în care nu mai trăiești pentru a salva pe nimeni, ci pentru a te salva, în sfârșit, pe tine.

Bun venit, 2025!

Când deschidem ușile Noului An, când aruncăm Vechiul și îmbrăcăm Noul, voi ridica paharul de șampanie nu doar pentru Noul An, cat și pentru mine!
De ce? Pentru ca anul care tocmai se încheie m-a aruncat în ape tulburi, în care nu am mai fost, în care nu am mai înotat și am crezut ca nu o să reușesc să supraviețuiesc.
Au fost zile când am vrut să renunț, au fost zile când am crezut ca nu se mai termină.
Dar ce e important este ca nu am renunțat! Am continuat sa merg înainte, opțiunea înapoi nu exista!
Chiar și când am fost epuizată, speriată, dezamăgită, rănită, când mă îndoiam ca mai pot duce am continuat să îmi spun: Hai, Simona! Poți încă puțin!
Nu am renunțat! Nu prea știu să renunț! Chiar și atunci când insist in aceeași greșeală…
Așadar, la miezul nopții voi închina paharul pentru forța de care nu am fost conștientă, pentru toate lecțiile învățate și pentru persoana care am devenit în ultimile 12 luni.
La mulți ani!
Închin paharul pentru capacitatea de a ieși din furtuni, și de a crede în zilele senine care vor veni!
Pentru puterea de a-mi învinge teama ca nu voi reuși!
Pentru Simona care nu mai vrea să se lase condiționată și condusă de comportamentul altora!
Pentru un viitor și un an fantastic! Cu tot ce are pregătit! Voi trece și-ți voi zâmbi, Anule Nou!
Pentru ca merit!
Pentru ca am dus atâtea lupte!
Iar tu, 2024, nu te-ai lăsat până când nu m-ai făcut să am ultimile piese din puzzle în mână până în ultimile ceasuri ale tale!! Promit să le așez la locul lor! Sunt 98% pregătită!
La mulți ani, 2025!
Rămas bun, 2024!
Mulțumesc pentru ce mi-ai adus!

14 ani de Irlanda

In urmă cu 14 ani ma aflam pe Aeroportul Otopeni, dar nu pentru a pleca in vacantă, ci pentru a-mi schimba cursul vieții!
Plecam cu așa de multe vise, atât de optimistă, convinsă ca este cea mai bună decizie și ca, Irlanda, va deveni ACASĂ!
Au fost ani grei, ușori, cu zâmbete, cu lacrimi! Cu împliniri și dezamăgiri…ca în viața!
Nu poți avea doar cer senin.
Dar pas cu pas, cu răbdare, cu momente în care am spus ca gata, nu mai pot! Apoi am mai putut puțin!
Aici, pe Insula de Smarald am devenit mamă, aici am învățat ca sunt puternică!
Mult mai puternică decât mă credeam și am realizat ca sunt singura care pot schimba lucruri!
Simt ca, cei 14 ani, au fost, pentru mine, calea spre ceea ce am devenit azi! Am învățat din toate greșelile, am reușit să mă așez aici, în țara asta primitoare, să îmi fac prieteni, să cresc profesional și să îmi doresc și mai mult!
Irlanda, îți mulțumesc ca m-ai adoptat! Îți mulțumesc ca te pot numi acasă!
România va rămâne mereu tara mea de suflet, nimic nu poate schimba sau șterge originile! Mereu voi gândi românește și voi simți și românește!
Și da, cea mai frumoasă limbă e limba maternă…așa ca va urez sa aveți un Crăciun Fericit și lumina Nașterii Mântuitorului să vă deschidă ușile și să aducă în casă binecuvântare, iubire, liniște, pace

"Our Deepest Fear" by Marianne Williamson

Our deepest fear is not that we are inadequate,


Our deepest fear is that we are

Powerful beyond measure

It is our light not our darkness that most frightens us

We ask ourselves who am I to be

Brilliant, gorgeous, talented, fabulous?

Actually, who are you not to be?

You are a child of God

Your playing small does not serve the world.

There's nothing enlightened about shrinking

So that other people won't feel insecure around you

We are all meant to shine, as children do.

We were born to make manifest

the glory of God that is within us

It's not just in some of us it's in everyone.

And as we let our own light shine,

We unconsciously give other people permission

To do the same

As we are liberated from our own fear,

Our presence automatically

Liberates others

Vise si liste

Și ce te faci când iți este dor să simți? Vrei să nu mai doară și vrei să simți.

Vrei să zâmbești, fără doar să miști mimica fetei, vrei să zâmbească și inima și sufletul.

Alergăm zilnic spre toate colțurile, să facem și aia, să adunăm și aia, să mergem și noi acolo, pentru ca au fost altii. 

Dar timp pentru noi? Pentru a respiră și a nu avea nici o greutate pe suflet când ne dăm? Sau, mai bine spus: Când ne permitem?

Obosim cărând pietrele trecutului cu noi, ne consumăm pentru ce spun cei din jur. Urmărim, fără să ne dăm seama, visele altora și, ale noastre, zac în acea lista de sfârșit de an, sau pe fundul unui sertar. Unde am ascuns-o, imediat după ce am scris. De rușine să nu radă cineva de ele. De visele noastre.

Știți? Când mi-am scos lista din sertar era prăfuită scrisul abia se mai citea, din cauza timpului și, Simona, care a scris atunci, mi se părea așa, o persoană din trecutul meu.

Dar am scuturat bine hârtia, am pus-o la fereastră și am tras cu pixul peste, să reînnoiesc cuvintele.

Am bifat pe cele împlinite și, mi-am mulțumit mie că nu le-am abandonat chiar pe toate.
Scoțând o foaie de hârtie nouă, am început să scriu și să adaptez, unde era cazul, restul viselor.

Așa de multe de bifat și îmi doresc, din tot sufletul, să le pot bifa.
Privesc în urmă și cred că fiecare drum pe care am mers a fost menit să mă învețe ceva. Fiecare piatră pe care am deranjat-o cu Vârful bocancului, a avut o poveste de spus.

Dar cel mai important este că fiecare persoană care a intrat în viață mea mi-a oferit o binecuvântare. Fie că a ales să rămână, fie că a ales să plece. 

Este experiență mea. 

Este eu !

Mi-o aduc aminte pe acea Simona, dintr-un sfârșit de noiembrie, în 2010, când avea biletul de avion spre a migra și era atât de sigură că, în sfârșit, soarele va răsari pe stradă ei.

Dar, că orice răsărit perfect, nu îl poți vedea zilnic. Și atunci, în căutarea viselor, mergi pe drum zilnic și ridici privirea să vezi ce spectacol iți oferă răsăritul.

Încă sunt e acest drum, încă sper la răsăritul ideal și mă înclin pentru toate apusurile pe care le-am avut!
Superbe!

When you decide to emigrate

No matter where you come from or where you choose to migrate, the reality is that blending in completely can feel impossible. The impact of accent is a key factor. The first generation might carry their native accent, but those who find the courage to step beyond their origins often struggle with this.
In today’s world, it isn’t merely about summoning the courage to board a plane. The journey to another country for work, to build a life, and to pursue the dream of a better future was once an exhilarating adventure, filled with unknowns.
You may wonder why I characterise this journey as an act of bravery. It has been almost 14 years since Ireland became my home, and I’m eager to share my perspective on that experience.
When I decided to migrate, I was blissfully unaware of the challenges ahead. I had no idea what emotions I would experience, nor could I anticipate the difficulty of some aspects or the joy of others. At that time, I was fueled by the hope of building a family, a dream that felt just within reach.
Upon arriving in Ireland, I quickly realized that being a tourist was entirely different from establishing a life here. Before moving, I had traveled extensively throughout Europe, but I had never experienced the process of securing residency or having my qualifications recognized. Thankfully, this process turned out to be relatively smooth, thanks in part to the incredible Irish spirit and the welcoming nature of the people, who treated me as one of their own.
However, as I completed my documentation and shifted my focus to job hunting, I began to feel a profound longing for Romania. I missed my family, my friends, and the vibrant life I had left behind. The comforts of traditional Romanian cuisine, the cherished Sundays spent in church, the solemnity of Easter services, and the joy of family gatherings for holidays, birthdays, weddings, christenings, and even funerals tugged at my heart.
I found myself reminiscing about my favorite places—those beloved spots where I used to unwind and enjoy life—and the professional opportunities that had shaped my career back home. Indeed, I also faced setbacks during my job search, encountering disappointments that made me acutely aware of how much I had to adapt to my new environment.
Yet, now, after 14 years, I can genuinely say that I love Ireland as my home. This country has woven itself into the fabric of my life, and I have formed deep, meaningful friendships with both Irish people and others from various backgrounds. Each of these friends feels like family to me. I no longer feel the emptiness I did in those early years; I have built a support network that brings warmth and connection into my life.
This transformation has come about not only because of my personality but also because I was determined to immerse myself in this beautiful Emerald Isle. I made an effort to learn about its culture, to actively engage in the community, and to embrace all that this place has to offer.
Today, my accent has become a symbol of my bravery—a testament to the courage it took to step into a new world. I believe it also represents compassion and friendship. It signifies my commitment to becoming a part of the country that embraced me, enabling me to spread my wings both personally and professionally.

Welcome 45, Good Bye, 44!

I have officially closed the lid on the box of memories for year 44, but this year I chose a transparent lid. There were storms and days filled with blue skies. I experienced joys and moments of joy, but also times when I had to remind myself, "You will succeed! You will succeed! You always succeed!" Year 44 opened my eyes to so much, encouraging me to step back and see the bigger picture. It pushed me to confront all the skeletons in my closet. I was inspired to pursue my passions: to travel, to conquer my fears, to let go of what no longer served me, and to embrace new connections. You planted countless seeds of smiles, peace, and tranquility that will blossom in year 45 and beyond.






You did the hard work, and for that, I am grateful. Year 44 was the year I rediscovered myself through a journey that was both challenging and transformative, each moment immensely worthwhile! Year 45, please be kind and gentle! Allow my arms to remain outstretched and my wings to stay vibrant! I am filled with happiness and fulfillment! I have the most wonderful child in the world and the most incredible people around me! Together, we are healthy, cheerful, and smiling! I am at peace!

Hristos a Inviat!

  

Lumina Invierii sa va deschida usa sufletului, casei, gandurilor si sa va aduca liniste, sanatate, impacare si iubire. 

Sa va bucurati de vestea Invierii Domnului si sa va fie casa o oaza de bucurie! 

Sa ne aducem aminte sa fim buni, sa fim oamnei si sa ne fim alaturi in zile cu soare, in zile cu nori, cand tunetele sunt pe cer dar si cand  nu adie nici un fir de vant! 

"Ia treci tu șî ti baiește, ca apoi sî ti hodini nițăl, cî disară, când om merji la Bisărică nu mi ti miorlăi cî vrai acasă!

Tre' să stăm sî mă împărtășăsc! "

"Mărie, da lasî copchila în pași! Ca doar stă pisti drum și stă acasă!"

Apoi, când auzeam eu așa ceva, fugeam de îmi ieșeau plămânii din piept să mai fur nițel din cozonac, sa pișc oleacă de pască, după care mă duceam în casă, că știam că dacă nu dorm, nu mă ia la Înviere!

Și nici că puteam adormi, că deh, eram tare încântată că spre miezul nopții mergem la Biserică!

Copilăria mi-a fost crângul fericirii, bucuria de a-i avea pe bunici în preajmă, datinile vetrei în care m-am născut erau cele mai frumoase, oamenii din jurul meu, adevărați eroi!

O să păstrez mereu, în suflet, amintirea acelor sărbători Pascale perfecte, cu nerăbdarea de a te spăla în prima zi de Paști cu ou roșu, cu bucuria de a ne vedea toți verișorii în curtea bunicilor, de a asculta muzică populară și de a-i avea pe tot aproape!

TIMPULE, ce necruțător ești! Ce hain ești! Ce te grăbești!

Iar noi? Noi uităm, de cele mai multe ori, să ne oprim și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările din viața noastră!

Tată, Bunicilor, unchiule, verisorilor, nepoților și toți ce plecați dintre noi, vă voi aprinde departe de căpătâi lumina asta seara, dar va voi pomeni!

Să vă ierte Dumnezeu!

Multitasking :)

    De două săptămâni sunt cu casa în renovare. 

Bine, renovare e mult spus:) M-am decis să văruiesc bucătăria, acum două săptămâni, pentru că aveam ceva pete de ulei, pe un perete și am încercat toate soluțiile, toți bureții, toți solvenții, dar nimic. Petele se încăpățânau să rămână acolo și mă deranjau vizual mereu. Așadar, am spus că no, până aici v-a fost! Trebuie să dispăreți! Zis și făcut! Plecat la magazin să cumpăr cele necesare pentru a duce la capăt această misiune. 

Nu am mai văruit din 2017, deci nu era ca și cum făceam pentru prima dată, plus, sinceră să fiu, și în București mă lovea destul de des schimbarea culorilor de pe pereți. Cum îi plăcea să spună cuiva: după anotimp și Schumi:) 

În timp ce eram în Woodies să cumpăr vopselurile, uite că au ofertă cu 3 la preț de două! Păi, eu sunt fana ofertelor. Eu mereu cumpăr când e ceva la ofertă și, așa, îmi dau seama că nici scările și holul de la etaj nu ar spune nu la un nou make over, mai ales că, am schimbat ceva prin ramele foto, și pereții au cam suferit. Adaug, așadar, cu încredere în coș și vopsea pentru scări. Cu coșul plin de vopseluri, trafaleți, pensule, amorsă, săpun de pereți, burete de șlefuit pereții, protecție pentru pardoseală îmi aduc aminte că nu am cumpărat benzi pentru a proteja prizele. Înapoi, la raft, Simona! Iau eu trei role și mă lovește ideea: Dar dacă fac eu modele? Așa cum am văzut pe pinterest, cu îmbinări de culori, cu banda de asta lipită?

Hai, Schumi! Că poți să devii și artist:)) 

Ajung la casă, mă doare nițel sufletul, încarc toate și plec spre casă. Pornită ca, în weekendul cu Pastile Catolic, să purced la treabă. Dar, știți voi vorba aia că planul, de acasă, nu se potrivește cu cel din târg? Cam așa fu și la mine:) Sâmbătă am avut o miniligă, organizată de club, apoi am ieșit cu ceilalți organizatori la o bere, duminică a fost duminică, luni dimineața am început să pregătesc zona de acțiune și să dau prima mână pe holul de sus, că după amiază, am sărbătorit un bun prieten. 

Oho, Simono, uitasei cum e să dai cu trafalete, nu? Asta e, las' că îți amintești! Apoi, în timpul săptămânii am terminat de dat scările și holul de sus.

 

Pe la mijlocul săptămâni, Alexa îmi amintește că trebuie să fac refil la sarea de la filtru și realizez că nu mai am sare. Trag o fugă până la ECC  să iau sare și, în drumul meu spre casă, mă împiedic de o cutie de vopsea Twilight blue. 

Ei, ce căutăm pe la vopsele? Căscam și eu ochii, ca orice femeie care  se respetă. Că doar nu eram în magazin de bijuterii! Măi, și așa, am simțit o chemare, și că vom avea o relație extraordinară, încât am luat-o, repede, de pe raft, am mers și am plătit la casă. Uite, cum fără să intenționez, am găsit și de lucru la balustrada din casă:)  Era cam abătută, ce e drept:) De balustradă zic.

 

Sâmbăta asta trebuia sa am meci, duminică 3 meciuri de arbitrat. Deja mă gândeam că o să fac bucătăria, pentru că, practic,  acolo a fost planul inițial și m-am gândit eu să schimb perdelele. Așa că, iar  se cere un drum la magazin să cumpăr șină pentru perdele și perdele. În drum spre standul de șine, am trecut și pe lângă o mască de calorifer, care, vă jur, nu știu cum s-a transferat în coșul meu de cumpărături.

 Deja hotărâsem că, și în sufragerie, ar merge un singur perete, cu o singură culoare! Aveam culoarea acasă, dar, ce să vezi? Uite, aici au ofertă! trei la preț de două și culorile astea sunt chiar foarte faine! 

Hai, Schumi!! Hai! Nu te lăsa!! Mă țineam eu ca Ulise de catarg să nu cedez dar.. Am cedat! Sunt o ușuratică:)

 

Pun repede culorile în coș, mândră nevoie mare, că uite, o să fie atât de fain și în sufragerie:)  și când mergeam eu frumos, spre casă, un grătar îmi face cu ochiul: Hey,Schumi! Vine vara! Ăla de acasă e cam ruginit!:) Ai nevoie de unul nou! Eu sunt perfect! Uite, sunt în cutie, numai bun să mă cumperi! 

Am trecut pe lângă el, încrezută și gândidu-mă: Schumi, deja un weekend, tu și David  pe Amalfi s-a dus în materiale de văruit..oprește-te! 

Păi, zici tu? 

Dacă tot nu mă duc în Amalfi, măcar un grătar bun să am:)) Și l-am agățat și pe domnul grătar. Am ajuns la casă, am plătit și mi-am spus: 

Gata, nu mai vii la cumpărături că numai pagubă faci! Alte femei fac pagubă în magazinele de designers și tu? Tu îți rupi gâtul în ATM de la magazinele de bricolaj:)

 

 

 

Ieri, sâmbătă, cu furtuna Kathleen în vizită, meciurile s-au anulat, așa că am "vopsilit" toată ziua! Sufrageria, bucătăria. Montat masca de calorifer, dar m-am împotmolit nițel la șina de perdea. Dar o rezolv și pe aia săptămâna care vine! Am pus born mașina la încărcat și luni seara, după eclipsa de soare, o să fie montată și pune fata și perdele cele noi în bucătărie.

De aceea ieri nu am scris, iar azi scriu din vârful patului, cu o febra musculară de spui ca am facut altele, nu am văruit! 

Please Come Home

Please Come Home

Please come home.

Please come home.

Find the place where your feet know where to walk

And follow your own trail home.

Please come home.

Please come home into your own body, Your own vessel, your own earth. 

Please come home into each and every cell,

And fully into the space that surrounds you…

 

Please come home.

 

Please come home to trusting yourself,

And your instincts and your ways and your knowings,

And even the particular quirks of your personality.

 

Please come home.

 

Please come home and once you are firmly there,

Please stay home awhile and come to a deep rest within.

Please treasure your home.

Please love and embrace your home.

Please get a deep, deep sense of what it’s like to be truly home.

 

Please come home. Please come home.

 

And when you’re really, really ready,

And there’s a detectable urge on the outbreath, then please come out.

 

Please come home and please come forward.

Please express who you are to us, and please trust us

To see you and hear you and touch you

And recognize you as best we can.

 

Please come home. Please come home and let us know

 

All the nooks and crannies that are calling to be seen.

Please come home, and let us know the

More That is there that wants to come out.

 

Please come home. Please come home.

 

For you belong here now.

You belong among us.

Please inhabit your place fully so we can learn from you,

From your voice and your ways and your presence.

 

Please come home.

 

Please come home.

And when you feel yourself home, please welcome us too,

For we too forget that we belong and are welcome,

And that we are called to express fully who we are.

 

Please come home. Please come home.

 

You and you and you and me.

Please come home. Please come home.

Thank you, Earth, for welcoming us.

And thank you touch of eyes and ears and skin,

Touch of love for welcoming us.

May we wake up and remember who we truly are.

 

Please come home.

 

Please come home.

 

Please come home.

 

(BY JANE HOOPER )

O călătorie în ultimii 10 ani (Partea I)

Dragule, 

Zici tu că vrei să te duc înapoi, în timp, să iți spun tot și toate cate s-au întâmplat în 10 ani și care m-au făcut să zâmbesc, să dansez, să plâng, să mă ascund?

Sunt multe, mult prea multe să le enumăr aici și să ți le pun cu subiect și predicat. Nu vrei tu, ca un drăguț, să îmi oferi oportunitatea să încep de azi, aici, acum, să redevenim prieteni? Să îmi las rănile și traumele în spate… Da, ai dreptate, probabil că anumite articole nu vor avea sens, o să încerc să explic la fiecare, e bine așa?

Presupun că ești conștient că Simona cea de acum 10 ani nu prea se mai regăsește în Simona de acum. Simona de acum este mamă, a trecut prin experința unei căsnicii, a unui divorț… M-am schimbat. Am răni încă sângerând și, mai ales, merg la terapie unde descopăr atât de multe și realizez atât de multe, încât am zile când mă gândesc oare cum ar fi fost Simona de azi daca, ar fi fost în terapie acum 20 ani.

Discutam. Da, da! Discutam despre tot! Dar în termenii mei, bine?

 

 Uite, iți povestesc puțin despre David, ce zici? David are 10 ani în curând și este cel mai extraordinar și cel mai minunat copil. Da, stiu, stiu, sunt subiectiva dar este CEA MAI EXTRAORDINARA ȘI CEA MAI IMPORTANTA REALIZARE A MEA! Îi place foarte mult fotbalul, PlayStation ( desigur), să deseneze și să se joace cu rietenii. E empatic! E empatic că mine. Stiu, stiu! Poate fi un dezavantaj dare u îl văd că un avantaj! Atunci când iți pasa de cei din jurul tău și de sentimentele lor sunt șanse să fi un om bun. Este visul meu împlinit. Da, uite că macar un vis mi s-a împlinit. Am alergat și după visul de a avea o familie. Se pare că acolo, încă, nu dețin toate secretele că ceva nu a mers.

 

Apreciază, te rog, că încerc să postez zilnic, da?

Atentie, revine Schumi!

 Uite ca intr-o dimineata de martie mi-am luat inima in dinti sa revin la scris pe blog. 

De ce? Pentru ca imi e dor sa scriu si pentru ca spatiul meu in telefon, la NOTE e plin de scrieri pe care poate voi avea curajul sa le public aici, cu data aferenta. 

Ultima postare in care am si scris ceva a fost in 2014, despre fiul meu David si apoi liniste 10 ani, cu o mica interventie in 2023:) Cand iar promiteam ca revin. 

O sa incerc sa ajung la zi cu actualizarile din viata mea, care sunt multe! 

Pana atunci, bine v-am regasit:) 

Putin soare

Stiu ca iarna se spune ca soarele este cu dinti, ca primavara e mai frumos soarele ca ajuta si ghioceii sa isi scoata capul din zapada, dar la mine a inceput sa dea soarele pe strada de cum a inceput 2013 sa isi faca simtita prezenta. Timid, doar cateva raze, dar ce pot sa cer mai mult?? Anul abia a inceput si eu sunt atat de optimista, atat de multumita de toate lucrurile care se intampla in viata mea si de oamenii care am reusit sa ii am langa mine!
    Pe strada mea era o nunata de gri din care, probabil, ca evitam eu sa evadez. Ma tineam oarecum legata de ea, de frica de a nu ma dezamagi pe mine, de a nu dezamagi pe cei din nur dar am decis sa ies din cochilie si sa privesc in jur, sa zambesc si sa las lucrurile bune sa se intample, sa gandesc pozitiv si mai ales sa realizez ca merit si lucruri bune!
   Va las acum cu o melodie minunata, melodie primita cu dedicatie de la o persoana care a inceput sa castige un loc special pe strada mea!

Timpului..

joi, 5 aprilie 2012

Timpului..

Nu-mi cere ani, că nu mai am... nu-mi cere zâmbete deschise... le-am rătăcit pe când băteam la porțile închise... am pierdut şi visele... le-amprăpădit fără să vreau pe drumul plin de gropi pe care merg de ani... Nu-mi cere să repet asemeni unei mori stricate că va fi bine! M-am săturat să mă mai mint... m-am săturat să mă trezesc dimineaţa optimistă şi să zâmbesc precum o tâmpă... nu... ceea ce caut eu nu exista, ceea ce vreau şi doresc nu voi avea! Speranța moare ultima? Lasă-mă să spun că nu! La mine a murit... am înmormântat-o şi i-am pus cruce!

Am obosit pe drumul ăsta, mă simt bătrână şi fără un rost, fără o traiectorie... fără un drum al meu... mă las purtată de curenţi şi vânt... îmi când gândurile gratis şi îmi plâng speranţele ucise...
Pe vremuri totul era roz şi frumos... acum este totul cernit... Aripile îmi sunt îngreunate de ploaia formată din visele conturate... m-a udat până la piele şi a trecut şi de piele... iar picăturile de ploaie mă lovesc crunt.. mă dor visele mele spulberate
O să zâmbesc din instinct! Bine că e asemeni mersului pe bicicletă... nu ai cum să uiţi grimasa unui zâmbet!!!
Deci... nu-mi cere nimic!!! Începe prin a-mi da şi apoi poţi veni cu cerşitul...

Ce vreau să îmi dai? Dă-mi o familie!  In întregime.. A mea!

Să ne facem regatul nostru frumos unde nu voi spune că va fi totul frumos şi roz.. vor fi şi nori, chiar şi furtuni. Dar vom fi doi... mereu acolo unul pentru altul... vreau să îl întâlnesc când crezi tu că merit... dă-mi şansa de a procrea.. de a avea copii mei pe care să îi plimb în parc, pe care să îi iau în braţe... pe care să mă supăr când îmi rupe cartea favorită şi apoi să îl alint.. poţi să îmi dai astea? Dă-mi-le şi semnez ce pact vrei... ştiu să îmi respect pacturile semnate..

 

O familie in care la micul dejun sa fie zambete si un tango, la pranz copiii luati de la scoala si seara o cina in jurul mesei, cu rasete, cu povesti de peste zi, cu imbratisari, cu spus povesti de nopate buna, cu inchis usile in urma si de liat in brate, privit in ochi si sa nu trebuiasa sa vorbim, sa stiu ca imi e bine! 

Vreau să trăiesc ziua aia când ascult melodia de mai jos şi mă uit în ochii unui el...

Lifes little emergency kit

... Nu îmi stă în caracter să mă aplec şi să ridic lucruri de pe jos dar vineri seara în autobuz de nicăieri şi din senin în faţa mea am găsit săculeţul ăsta:

Şi fără să mă gândesc prea mult l-am ridicat, gândindu-mă că este al cuiva.. am întrebat în jurul meu.. şi nimeni nu şi l-a atribuit.. am văzut că are un card/bileţel pe el.. dar am spus că poate e un nr de telefon acolo, aşa că l-am băgat în buzunar şi la coborârea din autobuz am mers frumos spre felinarul străzi şi am citit... Am rămas uimită... lucrurile din săculeţ parcă erau anume pentru mine, era exact ce aveam nevoie... Recunosc că port acest Kit cu mine peste tot şi îmi spun că nimic nu este întâmplător în lumea asta.. totul se întâmplă cu un scop.. important este să acordăm atenţia cuvenită..
E drept că starea mea de spirit este puţin aiurea.. o fi şi astenia de primăvară, o fi şi impresia că nimic bun nu este în viaţa mea.. dar mi-am dat seama că am oameni frumoşi, mi-am dat seama că am activităţi multe şi nu am timp... şi am şi o veste bună: în 26 mai se va lansa emisiunea tv produsă de echipa mea de la Actualitatea IRL, emisiune unde îmi aduc aportul ca producător şi unde sunt convinsă că vom face lucruri minunate!!!!!

Şi tot zilele astea mi-am refăcut post-it-urile nelipsite din camera mea.. doar că de când m-am mutat aici nu am mai avut chef să le aplic.. dar mi-am făcut timp şi cam aşa arată uşa mea:

Uneori

... mă întreb de ce? Mi-ar fi plăcut să spun că eşti al meu.. dar mă doare când văd că nici măcar al tău nu eşti.. aparţii unei lumi din care nu vrei să ieşi... te complaci acolo.. oare pentru că ţi-e frică de singurătate? Sau ai o altă teamă? Apari arareori în mintea mea... şi de cele mai multe ori zâmbesc când mă gândesc la tine... dar între noi e timpul şi conjugarea de câte doi la timpul nepotrivit.. Ai timp şi e ca şi cum ai avea nişte pietre.. dacă le arunci spre cer... îţi cad în cap.. le arunci spre cineva... există posibilitatea să îl răneşti... le pui într-un ghiveci cu pământ.. degeaba, altele nu cresc..
Să te fi născut mai târziu. Să se fi născut mai devreme. Să va fi cunoscut acum un an, sau peste alţi doi, cine ştie. Ipoteze. Nesincronizare... iar din cauza timpului.. iar oameni nepotriviţi în viaţa noastră, persoane pe care le-am acceptat pe uşa noastră şi acum.. acum nu mai avem curaj, putere să spunem stop... mai poate fi şi teamă unui eşec..
Ştii că el este potrivit.. îţi place să crezi că ţi-ar fi bine în braţele lui, să îi priveşti ochii dimineaţa şi să fie primul lucru care îl vezi când te trezeşti.. dar nu ai de unde să ştii cum e acolo, în căldura sufletului său pentru că.. ori ţie îţi este frică de primul pas ori lui îi este frică de un anumit pas... Însă rămâi cu ceva.. cu o veste bună că există... păcat că nu este o veste bună pentru mine...

Un nou inceput

Imi aduc aminte ca dupa ce am luat drumul capitalei am fost un fel de calator cu desaga in spinare..ma tot mutam din cartier in cartier, din diferite motive si considerente..abia dupa aproximativ un an mi-am gasit locul meu, locul unde am stat ani buni si frumosi...
Cel mai urat imi era cand faceam bagaje, strangeam..si mutam...incarca in masina...mergi si descarca, gaseste-le iar locul la fiecare, aranjeaza-le sa iti fie pe plac...si cand te obisnuiai mai bine....iar o luam de la capat...
Am plecat in Irlanda, am vechime aici de un an si aproape 2 luni si am schimbat...4 case cred..din doua am plecat pentru ca nu mai rezistam ipocriziei, nesimtirii si prostiei iar din doua...pentru ca asa a fost sa fie!
Acum iar bagaje, iar drumuri, iar schimbari...pai deh, uite asa cunosc si eu Dublinul:)) Dar de data asta am acel sentiment care l-am avut si cand m-am stabilit pentru cativa ani ...asa ca aici stiu ca o sa stau cativa ani...si ca totul va fi bine! Doamne ajuta si inainte cu bagajele!
Tot din autobus va scriu si aceasta postare:) Ca sa va tin la curent :)

Strafulgerare!

Uitandu-ma in urma si tragand linie mi-am dat seama ca anul 2011 a fost cel mai putin productiv pe blog,.Adica dom`le chiar am tras chiulul si cu toate astea..am vizitatori zilnici si sunt cateva zeci:) Asa ca am decis sa fie un blog in care sa scriu din autobuz. Adicalea si asa fac undeva la 70 minute cu autobuzul, oricum imi scot notebook-ul pe brate, mai fac chiar si convorbiri cu camera..asa ca de ce sa nu scriu si in blog? Chiar asa, nu?
O sa incerc sa vad ce iese:) si poate chiar si cu poze:D privelisti de pe geamul bus-ului:)
Gata, ca trebuie sa cobor acum....

P.S. Inca mai am convingerea puternica si neclintita ca oamenii care te iubesc nu te ranesc, te ranesc acei care nu stiu sa iubeasca!

Daca

Si - Rudyard Kipling
Si tu peux voir détruit l'ouvrage de ta vie
Et sans dire un seul mot te mettre à rebâtir,
Ou perdre d'un seul coup le gain de cent parties
Sans un geste et sans un soupir ;
Si tu peux être amant sans être fou d'amour,
Si tu peux être fort sans cesser d'être tendre
Et, te sentant haï, sans haïr à ton tour,
Pourtant lutter et te défendre ;

Si tu peux supporter d'entendre tes paroles
Travesties par des gueux pour exciter des sots,
Et d'entendre mentir sur toi leurs bouches folles
Sans mentir toi-même d'un seul mot ;
Si tu peux rester digne en étant populaire,
Si tu peux rester peuple en conseillant les rois
Et si tu peux aimer tous tes amis en frère
Sans qu'aucun d'eux soit tout pour toi ;

Si tu sais méditer, observer et connaître
Sans jamais devenir sceptique ou destructeur ;
Rêver, mais sans laisser ton rêve être ton maître,
Penser, sans n'être qu'un penseur ;
Si tu peux être dur sans jamais être en rage,
Si tu peux être brave et jamais imprudent,
Si tu sais être bon, si tu sais être sage
Sans être moral ni pédant ;

Si tu peux rencontrer Triomphe après Défaite
Et recevoir ces deux menteurs d'un même front,
Si tu peux conserver ton courage et ta tête
Quand tous les autres les perdront,
Alors les Rois, les Dieux, la Chance et la Victoire
Seront à tout jamais tes esclaves soumis
Et, ce qui est mieux que les Rois et la Gloire,
Tu seras un homme, mon fils.

Daca - Rudyard Kipling

Daca-ti ramane mintea cand cei din jur si-o pierd
si, fiindca o ai, te-apasa sub vorbe care dor;
daca mai crezi in tine cand altii nu mai cred
si-i ierti si nu te superi de indoiala lor;

daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept,
daca, izbit de ura, nu te razbuni urand
si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de-ntelept;

daca visezi, dar visul stapan de nu ti-l faci
sau gandul, desi judeci, de nu ti-e unic tel;
daca-ncercand triumful sau prabusirea taci
si poti, prin amandoua trecand, sa fii la fel;

daca induri sa afli cinstitul tau cuvant
rastalmacit, naivii sa-i duca in ispita,
sau truda vietii tale , inspulberata-n vant,
de poate iar s-o-nalte unealta-ti prea tocita;

daca poti strange toate castigurile tale
ca sa le joci pe-o carte si sa le pierzi asa
si iarasi de la capat sa-ncepi aceeasi cale,
fara sa spui o vorba de neizbanda ta;

daca poti gandul, nervii si inima, sa-i pui
sa te slujeasca inca, peste puterea lor,
desi in trupul firav o alta forta nu-i,
afara de vointa ce le impune : "spor";

daca te vrea multimea, desi n-ai lingusit
sau langa rege umbli ca lang-un oarecare;
daca de rai sau prieteni nu poti sa fii ranit;
daca nu numai unul, ci toti iti dau crezare;

daca ajungi sa umpli minutul trecator
cu saizeci de clipe de vesnicii, mereu,
vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
si, mai presus de toate, un OM - copilul meu !

Poezia asta am citit-o prima data( o strofa din ea),pe o felicitare la majorat....asa de mult mi-a placut, ca mereu o recitesc cu drag...acum sunt intr-un moment in viata mea in care "daca" are o foarte mare importanta...dar, daca eu gandesc bine...stiu ca voi reusi....greu nu e sa reusesti...greu e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa reusesti..si eu sunt hotarata sa reusesc!!! Si voi reusi...daca veti sta prin juru-mi, veti vedea:)