Este ok să spui nu. (Sindromul salvatorului)

 

Când muncesc, imi place stă ascult podcasturi. Fie in română, fie in engleză. Zilele trecute am ascultat un podcast cu Mihai Morar si Andreea Marin vorbea despre sindromul salvatorului. Si da, am fost si eu acolo. Incă sunt, in anumite ipostaze. Dar invăț, trag de mine si mă educ. 

Există momente în care te oprești din alergat pentru ceilalți și te întrebi: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?” Așa începe de multe ori trezirea din sindromul salvatorului — acel rol în care ai intrat fără să-ți dai seama, în care ai învățat să fii mereu cel care rezolvă, cel care repară, cel care spune „da” chiar și atunci când tot ce îți doreai era să te ascunzi într-un colț de liniște.

Ani la rând, poate ai crezut că valoarea ta vine din ce faci pentru ceilalți. Că trebuie să fii disponibil(ă), puternic(ă), prezent(ă). Că e datoria ta să fii acolo, indiferent cum te simți. Și oamenii s-au obișnuit. S-au obișnuit atât de mult, încât nici nu le mai trecea prin minte să te întrebe dacă ai timp, energie sau chef. Pentru ei era firesc: tu ești persoana care sare, care oferă, care ține totul.

Apoi vine un moment ciudat. Un moment în care corpul tău, mintea ta sau poate sufletul tău îți spune „nu mai pot”. Iar tu rămâi surprins(ă). Pentru că nu știai că poți spune NU. Ți se părea interzis, egoist, greșit. Și totuși, cu fiecare „nu pot acum”, cu fiecare „astăzi am nevoie de timp pentru mine”, simți cum începi să respiri din nou.

Ce te doare cel mai tare nu e să spui „nu”. Ci reacțiile oamenilor care se așteptau să fii ca înainte. Privirile mirate, reproșurile mascate, discuțiile în care te simți vinovat(ă) pentru că, în sfârșit, ai ales să te pui pe tine pe lista de priorități. Dar adevărul este că nu faci nimic rău. E normal ca ei să fie surprinși — s-au obișnuit cu o versiune a ta care dădea fără limită. Dar surpriza lor nu definește valoarea ta.

Ceva în tine se schimbă când înțelegi cu adevărat că nu ai nevoie de un motiv dramatic ca să spui „nu”. Că a nu avea chef este un motiv valid. 

Că oboseala ta contează. 

Că liniștea ta contează. 

Că tu contezi.

E un proces. Nu o să fie confortabil de la început. Poate vei simți vinovăție, poate vei simți teamă. Dar undeva, în adâncul tău, va apărea o senzație nouă: libertatea.

Libertatea de a exista pentru tine, nu doar prin ceea ce faci pentru ceilalți.

Iar cei care te iubesc cu adevărat vor învăța să te iubească și în forma ta nouă: cea care pune limite, cea care se respectă, cea care se ascultă. 

Ceilalți… poate se vor îndepărta. 

Dar poate e mai bine așa. 

Poate nu te-au vrut pe tine, ci disponibilitatea ta.

Până la urmă, cea mai importantă lecție rămâne aceasta: ești cel mai important om din viața ta. 

Și nu e egoism să te alegi pe tine — e vindecare. E începutul unei vieți în care nu mai trăiești pentru a salva pe nimeni, ci pentru a te salva, în sfârșit, pe tine.

Femeia divorțată si etichetele societății

 Există un moment, după divorț, în care tăcerea oamenilor apasă mai greu decât orice semnătură pe vreun act.

Un moment în care îți dai seama că nu doar viața ta s-a schimbat… ci și privirile celor din jur.

Unele se feresc.

Altele te judecă.

Puține, te înțeleg cu adevărat.

Când o femeie divorțează, lumea ei nu se sfărâmă – se reașază. Dar în timp ce ea își reconstruiește interiorul, societatea pare să fie ocupată să-i reconstruiască eticheta.

„Divorțată.”

Un cuvânt rostit cu buze strânse, cu sprâncene ridicate, cu zâmbete subțiri.

Un cuvânt care în ochii multora spune tot, dar care în realitate nu spune nimic din ce contează.

După divorț, începi să simți cum anumite uși se închid fără zgomot, dar cu o precizie dureroasă.

Grupurile de cupluri în care te simțeai odinioară acasă devin brusc teritorii în care ești tolerată, nu dorită.

La reuniuni, la mese, la aniversări, parcă se creează un spațiu invizibil în jurul tău, ca și cum prezența ta ar fi o adiere rece care tulbură confortul celorlalți.

Nu pentru că ai făcut ceva.

Nu pentru că ai greșit cu ceva.

Ci pentru că, în mentalitatea multora, o femeie divorțată este fie o amenințare, fie un avertisment, fie o anomalie în decorul familiilor „normale”.

Apoi vin glumele.

Aluzii subțiri, bătute pe umăr, cu zâmbete care se vor prietenoase, dar care taie exact acolo unde doare.

„Acum ești liberă, nu?”

„Să vedem cât stai singură.”

Glume care nu sunt amuzante, aluzii care nu sunt nevinovate, comentarii care trădează o lipsă de empatie ce ar trebui să fie imposibilă în oameni maturi.

Dar cea mai grea lovitură vine din presupunerile pe care lumea le aruncă asupra ta ca niște pietre mici, dar constante:

că ai stricat o familie,

că nu te-ai gândit la copil,

că ai vrut libertate,

că nu ai știut să „faci lucrurile să meargă”.

Toate acele proiecții sunt atât de departe de adevărul pe care îl porți în suflet, încât uneori simți că trăiești două povești în paralel:

cea reală, în care ai luptat până nu ai mai putut, în care ai îndurat, în care ai sperat, în care ai încercat din nou și din nou…

și cea pe care o văd alții, construită doar pe aparențe și prejudecăți.

Realitatea?

Foarte des, divorțul este exact opusul egoismului.

Este un sacrificiu.

O tăiere dureroasă, dar necesară, pentru ca un copil să crească într-un mediu sănătos.

Pentru ca el să vadă că demnitatea nu se negociază, că iubirea nu înseamnă să accepți tăcerea, frica, absența, lipsa de respect, compromisul peste compromis.

O femeie care alege să plece nu fuge.

Ea salvează.

Pe sine și, de multe ori, pe copilul ei.

Dar în societatea românească, unde generatii întregi au fost crescute cu „rabdă, mamă, că nu-i totul roz”, curajul unei femei este deseori confundat cu vinovăția ei.

Iar demnitatea ei — cu egoismul.

Puterea ei — cu libertinajul.

Schimbarea ei — cu rușinea.

E dureros cât de puțin se vorbește despre ce înseamnă cu adevărat să rupi un cerc vicios transmis de generații.

Cât curaj îți trebuie să spui „nu mai pot” în cultura în care „trebuie să poți” ți-a fost repetat de când erai copil.

Cât de greu e să alegi normalitatea, când anormalul este văzut ca tradiție.

Cât te costă să te ridici de la o masă la care ai stat până ai înțeles că nu ți se va oferi niciodată respectul pe care îl meriți.

Și totuși, în ciuda tuturor judecăților, în ciuda distanțelor, în ciuda glumelor, în ciuda privirilor, rămâne ceva ce nimeni nu poate lua unei femei divorțate:

demnitatea cu care a ales să-și recupereze viața.

Și poate că într-o zi, societatea va înțelege că nu e o femeie care a „stricat” ceva…

ci o femeie care a reparat ceva în interiorul ei.

O femeie care a schimbat destinul unui copil.

O femeie care a avut curajul să oprească ceea ce alții au îndurat în tăcere.

Într-o lume care prea des taxează sinceritatea și prea rar aplaudă curajul, o femeie divorțată nu e un avertisment.

Este o renaștere.

Și merită să fie văzută ca atare.

Confesiune

Uneori, ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici! Într-o zi, ne vom ridică și vom privi înapoi, realizând că viața noastră ar fi putut fi diferită dacă am fi găsit puterea în interior.

Rănile încep să se vindece; copilul interior capătă înțelegere, permițând adultului să ia decizii corecte.

Mă privesc cu mândrie pentru cât de mult am crescut și am învățat. Sunt deosebit de mândru că am ales să-mi vindec sufletul decât să-l las să locuiască în întuneric și tristețe.

Într-o lume în care ne străduim pentru bunăstare și sănătate mintală bună, este vital să recunoaștem de ce trecutul persistă până când alegem să ne vindecăm. Când îți dorești cu adevărat să te vindeci din toată inima ta, vei descoperi calea către vindecare, pace și locul meritat după care ai tânjit mereu, mai degrabă decât pe cel pe care ai crezut din greșeală că îl meriți.

Mergi în terapie, mi-au spus.

Trebuie să fac terapie, mi-am spus.

Terapia ajută să închizi traume, să descoperi motivul pentru anumite comportamente, am citit.

Și uite-mă, după aproape doi ani de terapia săptămânala că mă uit în spate și plâng.

Plâng pentru că am descoperit lucruri.

Plâng pentru că am învățat lucruri.

Încă lucrez la unele.

Încă încerc să le înțeleg pe altele.

Dar în toată călătoria asta mi-am explicat mie, Simona, adultul, de ce la 45 de ani încă mai caut validare.

De ce toate cuvintele frumoase, toate aprecierile, toate gesturile frumoase făcute de cei care mă iubesc, nu sunt suficiente, nu mă mulțumesc.

Pentru că o viață întreaga, practic, fetiță aia mică, cu bujori în obraji și care își dorea să fie veselă, caută încă iubire și ca adult de la cine nu a primit niciodată. Sau nu a primit cum și-a dorit.

Și cursul asta al vieții a dus-o în multe prăpastii, din care a ieșit și nu a spus nimic nimănui despre ele, chiar dacă au lăsat urme adânci, în suflet, pe corp și în percepția despre oameni.

I-a fost frică să spună că să nu audă: " Meritai asta! Tu nu meriți nimic bun!" Și uite cum a lăsat să fie batjocorită, să fie pe ultimul loc, să i se spună că este urâtă, proastă, că nu merită nimic bun.

Și a crescut, și a spus că nu, eu o să fac bine, o să încerc să arăt că merit iubire.

Da, o să mă mulțumesc cu ce primesc, pentru că, la vreme de seceta este bună și o ploaie cu gheață.

Și am hoinărit, așa, prin viață, fără să îmi pese că am fost înșelată, pentru că am primit îmbrățișări, pentru că am primit acel te iubesc.

Nu mi-a păsat că am fost abuzată, pentru că, până și abuzatoul mi-a spus că mă iubește. Port și acum urmele dureroase ale acelor zile, le ascund adânc, în cele mai îndepărtate sertare ale minții, și ies la iveală când văd cazuri asemănătoare.

Nu a contat când mi s-a spus că niciodată nu voi fi eu cea aleasă, dar mă iubește și să ne bucurăm de ce avem împreuna. Am spus da și am fost fericită, parțial. Pentru că, nu-i așa, de ce să merit mai mult? Am fost învățată, într-un mod dureros, că eu nu merit să fiu iubita, eu nu merit să fiu văzută, așa că pentru mine era normal să nu fiu eu piesă de căpătâi în viață cuiva.

Toate aceste "acceptări" le-am făcut din dorința de a primi ceea ce Simona copilul nu a primit.

Am plâns, am înghițit lacrimile, le-am șters și am mers înainte.

Viață avea să îmi ofere de multe ori oportunități în care puteam fi bine, dar eu mereu alegeam partea grea, pentru că un om care e sigur că nu merită să fie iubit, nu merită să fie văzut și apreciat, invata sa nu aiba asteptari. Am început să cred cu toată ființa mea că nu merit nimic, că nu voi fi niciodată fericită, dar în schimb, niciodată nu am încetat să urc pe scară profesională, pe scară socială, să mă implic, să ofer totul, chiar și cu riscul de a mă face pe mine să sufăr. Am căutat aprecieri din toate parțile, am fost persoană care niciodată nu a spus nu ( încă mai tind să fac asta), am ales ce doreau alții în detrimentul la ce voiam eu, pentru că mereu îmi spuneam: cui i-ar pasă de ce cred sau vreau eu.

Și am greșit! Am greșit atât de mult, dar aceste lucruri probabil m-au construit și m-au ajutat să devin persoană care, la 45 de ani să își dorească să se oprească din alergătura asta, care mă obosește, și să nu mai caut validarea unei singure persoane.

Acea validare nu va veni niciodată, și nu pentru că nu o merit, ci poate pentru că persoană respectivă nu știe cum să mi-o arate, să mi-o spună. Deși, am motivele mele să cred că știe.

Am luat decizia de a renunța pentru a-mi fi mie bine.

Închei, pentru că nu mai am putere să scriu azi, dar las aici câteva rânduri în engleză, pe care o să încerc să le traduc în română, dar îmi place mai mult cum sună în engleză:

One of the most difficult goodbyes occurs when we love a person and, at the same time, we see that it is not possible to build a healthy relationship by their side. It is a moment of deep introspection, where the heart and mind are debating between staying or leaving.
Well, staying would imply continuing to wait for changes that do not arrive, tolerating actions that hurt us, accepting the slightest effort, losing ourselves in the attempt not to lose it. Sometimes, hope ties us to unsustainable situations. We cling to the idea that things will improve, but the reality is that it doesn't always happen that way. Courage is in recognizing when it's time to let go and let go.
We know that leaving will hurt; but it will be the route that will lead us to heal. The pain of farewell is inevitable, but it is also the first step towards healing. By moving away from what hurts us, we allow our wounds to heal. It is an act of self-love and self-care.
Instead, staying alone will continue to open the wound more and more. Remaining in a toxic or unsatisfactory relationship prolongs the suffering. Every day we spend in that situation, the wound deepens. It's like we're tearing an open wound over and over again.
Sometimes you choose to leave, not for lack of love for that person, but for your self-love that moves you to take care of yourself. And with love you leave. The decision to leave is not an act of lack of love for the other person, but an act of love for oneself. That is to say: "I love myself enough not to allow myself to continue suffering." And in that self-love, we find the strength to say goodbye, be in PEACE and move forward.
Remember that every farewell is an opportunity to grow, learn and transform yourself. Sometimes, the greatest act of love is to let go of what no longer nourishes us, to give space to new experiences.

Romana : 
Unul dintre cele mai dificile rămas-bunări apare atunci când iubim o persoană și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea. Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat între a rămâne sau a pleca.
Ei bine, a rămâne ar însemna să așteptăm în continuare schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm cel mai mic efort, să ne pierdem în încercarea de a nu pierde. Uneori, speranța ne leagă de situații nesustenabile. Ne agățăm de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu întotdeauna se întâmplă așa. Curajul constă în a recunoaște când este timpul să renunți și să renunți.
Știm că plecarea va răni; dar va fi traseul care ne va conduce la vindecare. Durerea de rămas bun este inevitabilă, dar este și primul pas către vindecare. Îndepărtându-ne de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire de sine și îngrijire de sine.
În schimb, a rămâne singur va continua să deschidă din ce în ce mai mult rana. A rămâne într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința. În fiecare zi pe care o petrecem în acea situație, rana se adâncește. Parcă rupem o rană deschisă iar și iar.
Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de dragoste pentru acea persoană, ci pentru iubirea ta de sine care te mută să ai grijă de tine. Și cu dragoste pleci. Decizia de a pleca nu este un act de lipsă de iubire față de cealaltă persoană, ci un act de iubire față de sine. Adică: „Mă iubesc suficient de mult încât să nu-mi permit să sufăr în continuare”. Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm la revedere, să fim în PACE și să mergem înainte.
Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a vă transforma. Uneori, cel mai mare act de iubire este acela de a renunța la ceea ce nu ne mai hrănește, de a oferi spațiu unor noi experiențe.

Reflexie in oginda sau scriitura de om matur

Sunt un om al cuvintelor.

Cel mai ușor îmi este să mă exprim în cuvinte, să aștern gândurile în metafore și să visez în culorile optimismului.Nu de puține ori am fost pusă în față unui drum gol, fără copaci sau a unei foi albe, fără nimic încondeiat.Și am început, fără timiditate sau îndoială să plantez flori și copaci, să scriu povești și să aștern gânduri.

Asta este viață mea.
Ce am primit, am luat,
Ce mi-am dorit, am încercat.
În felul meu, să fac un vis aievea, să îl colorez după speranțele mele, așteptările mele și după ceea ce, Simona cea mică, visa când era copil.Și de multe ori am avut grădini extraordinare pe marginea drumului, cu copaci înfloriți, cu răsărituri și apusuri fantastice.
Oh, desigur că au existat și momente când a trebuit să ard hârtia, să tăi copacii, să schimb florile sau să le scot, sau să o iau pe câmpuri, unde drumuri nu existau și era greu și anevoios.
Dar am învățat din toate aceste experiențe, am plâns, am dat mărunt din gură, am căutat vinovați, am găsit vinovați, că până la urmă să realizez că pentru povestea mea, eu sunt singură responsabilă.
Am învățat că nu trebuie să schimb pe nimeni că să fie lângă mine și că eu nu trebuie să mă schimb pentru nimeni că să fiu fericită.
Acceptarea și aprecierea vin pentru ceea ce suntem și nu cu promisiunea că mai târziu ceva se va schimbă.
Mulți ani mi-a trebuit să învăț cu ne trebuie să fiu pe lacul nimănui sau să fac lucruri pentru a fi pe placul cuiva.
Eu îmi sunt suficient, mie, așa cum sunt.
Cine vine și vrea ceea ce am, fără modificări și fără ajustări, este persoană care îmi poate fi cea mai bună prietenă, cel mai bun partener, un minunat aliat.
De-a lungul timpului mulți oameni au intrat în viață mea. Ei au intrat să mă învețe lecții despre sinceritate, despre prietenie, iubire, înțelegere, minciună, dezamăgire, durere, decepție. Și le sunt recunoscătoare tuturor pentru aportul lor pozitiv iv în viață mea.
Pentru că, fie că a durut sau fie că mi-a adus zâmbete și fericire, a fost o lecție învățată, spre bucuria mea, spre avantajul meu. O experință, pe care, pe drumul meu c flori și copaci înfloriți am așezat-o în micile popasuri, făcute pentru cei care vor să poposească sau cei care, pe poartă micuța de lângă banca popasului, vrea să iasă.

ȘI sunt care au ales să iasă, sunt care i-am rugat eu să iasă sau i-am scos de pe drumul meu dar, cu bucurie, pot spune, că un număr mare au ales să rămână. Să sădească și ei flori, să mă ajute să curat copacii. Unii dintre ei, atunci când eram pe câmp, au făcut cărare pentru mine și au așezat câte o cană cu apă, să îmi trag sufletul.
Și lor vreau să le mulțumesc. Fie că au intrat ieri pe drumul meu fie că au intrat acum peste 4 decenii. Unii sunt familie, unii au devenit familie și unii sunt ‘ai mei’ de suflet.
Dacă nu v-am plictisit cu lungul post despre mine, va mulțumesc că ați citiți până aici.
Este un post pe care amân să îl fac de ceva timp pentru că nu mă simțeam pregătită sută la sută să îmi aștern pe hârtie durerile, bucuriile, succesul sau eșecul. Dar am primit termen până când trec în al 46 lea an de existența pământeană, așa că am decis să îl fac puțin înainte de deadline, așa cum, în toată viață asta am făcut totul pe ultima sută de metri sau « nițel mai târziu ».
Și acum sunt puternică și capabilă să încep să fac lucrurile când trebuie, iar dacă nu o pot face, nu pot să termin sau să ajut, am învățat că nu este o crimă să spun nu.
Cu siguranță că m-am aflat și eu în popasurile altor drumuri, cu siguranță că am fost și eu o lecție pentru alții, o dezamăgire pentru unii dar și din aceste experiențe am avut ce învață.Cumulul anilor, al vieții, al experiențelor ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem azi. Și sunt mândră pentru ceea ce sunt eu, azi.Sunt în punctul vieții în care nu trebuie să mai fac nimic pentru că persoanele din viață mea să mă vadă, nu mai trebuie să trec peste mine că să ajut pe alți, doar pentru a mi-i păstra lângă mine. Fiecare e liber să rămână sau să plece pentru ceea ce sunt eu și în ceea ce cred eu.Nu avem aceeași lungime, este foarte bine și foarte sănătos să separăm drumurile. Pentru că dacă nu o facem devine nociv, greu și dureros pentru toți această păstrare a aparențelor. Aparențe dureroase și cu adânci rădăcini în mentalitățile educației de acum 30 de ani.

Simona, cea care își dorește, încă, să joace șotron, cand soarele sărută luna.

 

English

I am a person of words.

It's easiest for me to express myself through words, to convey my thoughts in metaphors, and to dream in vibrant colours of optimism Numerous times, I have found myself on an empty road, surrounded by nothing but a blank page.

Each time, I began—without shyness or doubt—to plant flowers and trees, to write stories, and to gather my thoughts.
This is my life.
What I have, I have earned.
What I wanted, I pursued.
In my way, I strive to make my dreams come true, colouring them with my hopes and expectations, much like little Simona dreamed when she was a child.
There were many moments when I created extraordinary roadside gardens filled with flowering trees, breathtaking sunrises, and sunsets.
Of course, I also had to burn the paper, cut down the trees, change the flowers, or even uproot them entirely. At times, I had to take it to the fields without paths, and the journey was tough and arduous.
Through all these experiences, I learned—sometimes through tears, sometimes through conversations, and sometimes by looking for culprits—that I am solely responsible for my story.
I learned that I don’t need to change anyone to have them in my life, and I don't need to change myself for someone else's happiness.
Acceptance and appreciation come from embracing who we are, not from promises of future change.
For many years, I struggled with the idea that I had to choose sides or do things to please others.
I am enough for myself, just as I am.
Anyone who enters my life wanting what I have without requiring changes or adjustments has the potential to be my best friend, my ideal partner, and a wonderful ally.
Over time, many people have come into my life, teaching me valuable lessons about sincerity, friendship, love, understanding, lies, disappointment, pain, and deception. I am grateful to all of them for their positive contributions to my life.
Whether their presence caused me pain or joy, each encounter was a lesson learned—an experience I’ve placed at little rest stops on my journey for those who wish to pause or explore a new path.
Some chose to leave, some I asked to go, and others I pushed away. Yet, joyfully, I can say that many decided to stay to help me plant flowers and care for the trees. Some forged paths for me during my toughest moments and offered me cups of water to help me catch my breath.
I want to thank them, too—whether they came into my life yesterday or decades ago. Some are family, some have become family, and some are 'mine' at heart.
If I haven't bored you with my lengthy post about myself, thank you for reading this far.
I have hesitated to write this post for a while because I didn't feel fully ready to share my pains, joys, successes, or failures. However, I was given a deadline before turning 46, so I decided to write it just before that deadline, as I have often done everything else at the last minute.
Now, I feel strong and capable of starting projects when I need to. If I cannot complete something or provide help, I've learned that saying no is not a crime.
Indeed, I have found myself at the crossroads of others' paths. I have also been a lesson for some and a disappointment for others, and I have gained insights from these experiences.
The accumulation of years, life, and experiences has shaped us into who we are today, and I take pride in who I have become.
I am at a point where I no longer need to do anything just to be seen by the people in my life. I don’t need to overextend myself to help others to keep them close. Everyone is free to stay or go based on who I am and what I believe.
We may not all be on the same journey, and that is perfectly fine—it is healthy to part ways. Remaining attached can become harmful, challenging, and painful for everyone involved, especially if it results in maintaining hollow appearances rooted in outdated mindsets.
Simona, the one who still wants to play chess when the sun kisses the moon.

Daca a fost Joi, a fost terapie.

 

Oh, boy! 

Înainte să vă spun mai multe despre ziua mea de Joi la terapie trebuie să vă spun despre terapeuta mea! 

Nu ii voi da numele, dar vă pot spune că este extraordinară! Mă văd cu ea de un an de zile, după ce, aproape doi ani am făcut online, cu altcineva. Am vrut să trec de la terapia online la cea față în față și, cum terapeuta cu care făceam, stătea în alt comitat, am ales să caut pe cineva aproape de mine. 

A fost cea mai bună decizie luată! Uneori am impresia că mă cunoaște atât de bine, că parcă știe exact ce o să vorbesc cu ea în acea sesiune și are totul pregătit, începând de la poeme, la citate, la fotografii și tot ce îți poți imagina. 

În ultimile ședințe am început să atingem lucruri pe care le ascundeam, cu bună știință sub covor, sperând că, într-o zi, vor dispărea sau nu vor mai fi apăsătoare.

Ultima ședință a fost, ca și cele dinainte, intensă și plină de dezvăluiri. Știți vorba aia cu buturuga mică răstoarnă carul mare? Adaptat la ceea ce mi s-a întâmplat mie joi, ar fi că o înșiruire de fotografii m-a făcut să plâng în hohote, când am realizat ce lupte și ce dureri am dus cu mine de-a lungul anilor. 

Acestea sunt fotografiile:

 M-a așteptat cu ele așa, întinse pe covor, mi-a spus că știe că îmi place să văd povestea din jurul lucrurilor, că mereu gândesc out of the box și, de aceea, nu m-a pregătit. Dacă nu sunt pregătită, nu este nicio problemă, le strângem și lăsăm pe altă dată. 

Vă dați seama că, pentru mine, a fost o provocare și eram deja  așezată pe covor, încerând să citesc fotografiile! Să le fac o poveste. Și am realiat că mă uit la mine! La trecutul meu, la accidentele mele, la apusurile si răsăriturile mele, la balanța mea si la echilibrul meu!  

Cât de greu a fost să realizez că, accidentele din viața mea, s-au întâmplat din cauza mea, că le puteam evita! Și, cel mai dureros este că eu, mereu, mi-am promis că voi face în așa fel încât să nu am momente în care mă voi întreba: Oare cum ar fi fost dacă? iar acum, după ce scot la lumină lucrurile dosite, realizez că am o desagă ticsită cu aceasta întrebare! 

Simona, tare mult ai deraiat pe drumul ăsta numit viață! Ai avut destule intersecții unde ai ales atît de greșit, crazând că oamenii sunt altfel! 

Hai, că poți! Nu e târziu! Pas cu pas înveți să faci lucrurile cum trebuie și nu vor mai exista accidente! Dar depinde de tine! Cât de mult își dorești!