Vrei să zâmbești, fără doar să miști mimica fetei, vrei să zâmbească și inima și sufletul.
Alergăm zilnic spre toate colțurile, să facem și aia, să adunăm și aia, să mergem și noi acolo, pentru ca au fost altii.
Dar timp pentru noi? Pentru a respiră și a nu avea nici o greutate pe suflet când ne dăm? Sau, mai bine spus: Când ne permitem?
Obosim cărând pietrele trecutului cu noi, ne consumăm pentru ce spun cei din jur. Urmărim, fără să ne dăm seama, visele altora și, ale noastre, zac în acea lista de sfârșit de an, sau pe fundul unui sertar. Unde am ascuns-o, imediat după ce am scris. De rușine să nu radă cineva de ele. De visele noastre.
Știți? Când mi-am scos lista din sertar era prăfuită scrisul abia se mai citea, din cauza timpului și, Simona, care a scris atunci, mi se părea așa, o persoană din trecutul meu.
Dar am scuturat bine hârtia, am pus-o la fereastră și am tras cu pixul peste, să reînnoiesc cuvintele.
Am bifat pe cele împlinite și, mi-am mulțumit mie că nu le-am abandonat chiar pe toate.
Scoțând o foaie de hârtie nouă, am început să scriu și să adaptez, unde era cazul, restul viselor.
Așa de multe de bifat și îmi doresc, din tot sufletul, să le pot bifa.
Privesc în urmă și cred că fiecare drum pe care am mers a fost menit să mă învețe ceva. Fiecare piatră pe care am deranjat-o cu Vârful bocancului, a avut o poveste de spus.
Dar cel mai important este că fiecare persoană care a intrat în viață mea mi-a oferit o binecuvântare. Fie că a ales să rămână, fie că a ales să plece.
Este experiență mea.
Este eu !
Mi-o aduc aminte pe acea Simona, dintr-un sfârșit de noiembrie, în 2010, când avea biletul de avion spre a migra și era atât de sigură că, în sfârșit, soarele va răsari pe stradă ei.
Dar, că orice răsărit perfect, nu îl poți vedea zilnic. Și atunci, în căutarea viselor, mergi pe drum zilnic și ridici privirea să vezi ce spectacol iți oferă răsăritul.
Încă sunt e acest drum, încă sper la răsăritul ideal și mă înclin pentru toate apusurile pe care le-am avut!
Superbe!
Mi-o aduc aminte pe acea Simona, dintr-un sfârșit de noiembrie, în 2010, când avea biletul de avion spre a migra și era atât de sigură că, în sfârșit, soarele va răsari pe stradă ei.
Dar, că orice răsărit perfect, nu îl poți vedea zilnic. Și atunci, în căutarea viselor, mergi pe drum zilnic și ridici privirea să vezi ce spectacol iți oferă răsăritul.
Încă sunt e acest drum, încă sper la răsăritul ideal și mă înclin pentru toate apusurile pe care le-am avut!
Superbe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu