Lifes little emergency kit

... Nu îmi stă în caracter să mă aplec şi să ridic lucruri de pe jos dar vineri seara în autobuz de nicăieri şi din senin în faţa mea am găsit săculeţul ăsta:

Şi fără să mă gândesc prea mult l-am ridicat, gândindu-mă că este al cuiva.. am întrebat în jurul meu.. şi nimeni nu şi l-a atribuit.. am văzut că are un card/bileţel pe el.. dar am spus că poate e un nr de telefon acolo, aşa că l-am băgat în buzunar şi la coborârea din autobuz am mers frumos spre felinarul străzi şi am citit... Am rămas uimită... lucrurile din săculeţ parcă erau anume pentru mine, era exact ce aveam nevoie... Recunosc că port acest Kit cu mine peste tot şi îmi spun că nimic nu este întâmplător în lumea asta.. totul se întâmplă cu un scop.. important este să acordăm atenţia cuvenită..
E drept că starea mea de spirit este puţin aiurea.. o fi şi astenia de primăvară, o fi şi impresia că nimic bun nu este în viaţa mea.. dar mi-am dat seama că am oameni frumoşi, mi-am dat seama că am activităţi multe şi nu am timp... şi am şi o veste bună: în 26 mai se va lansa emisiunea tv produsă de echipa mea de la Actualitatea IRL, emisiune unde îmi aduc aportul ca producător şi unde sunt convinsă că vom face lucruri minunate!!!!!

Şi tot zilele astea mi-am refăcut post-it-urile nelipsite din camera mea.. doar că de când m-am mutat aici nu am mai avut chef să le aplic.. dar mi-am făcut timp şi cam aşa arată uşa mea:

Miros de Craciun

M-am uitat in urma si anul acesta am fost foarte zgarcita in postari...probabil si pentru ca nu a fost un superb, a fost un an in care imi pusesem atat de multe sperante, aveam atatea planuri si aproape nimic nu s-a materializat. Nu sunt slaba...dar uneori ma ingreuneaza povara de pe umeri, ma garbovesc gandurile pe care le am si intrebarile la care inca mai caut raspuns...
A mai trecut un an si in suflet imi simt un gol..un gol pe care parca mi-e tot mai greu sa il acopar, un gol pe care nu il pot acoperi pentru ca imi doresc prea mult ceva al meu...sunt o romantica si da, inca mai cred in povesti frumoase, in intamplari ca in filme..cred in dragoste atat de mult si mai ales in suflete pereche...Intr-o zi de vara credeam ca l-am gasit..si am crezut asta mult timp si dupa ce el a plecat de pe drumul meu..m-am lasat blocata intr-un joc unde stiam ca voi pierde din start..dar asta este povestea vietii mele...imi plac lucrurle complicate si povestile unde stau si fac ipoteze si mereu, datorita lipsei de incredere in mine, parasesc si eu drumul si o iau pe trotuar .....
Ma gandeam sa ii scriu mosului ce imi doresc dar apoi ma intreb ce folos? Mosul stie ce imi doresc si mai stie si ca am fost cuminte! Mi-e sufletul impanzit de incertitudini, de decizii luate in trecut si de dezamagirile care au avut loc la mine in lacasul inimii.... Sunt o ghinionista in arta iubirii...si nu pentru ca nu stiu sa iubesc...nu pentru ca nu vreau...probabil pentru ca merg pe deviza sa dau totul fara a cere si fara a impune lucruri...si barbatii din ziua de azi se sperie...nu stiu...stiu clar ca anul ce se apropie de sfarsit nu a fost generos cu mine in imbratisari si cuvinte calde...nu a fost generos in dimineti cu zambet si soare..dar trebuie sa recunosc ca totusi mi-a dat..mi-a dat si zile in care nu am gandit si nu am disecat firul in patru, am trait momentele, m-am bucurat de imbratisari, de priviri dulci si soapte..si de o urare ascultata pentru prima data in viata mea, in zorii diminetii..o urare la care eu nu am stiu cum sa raspund si m-am facut ca nu am auzit pentru a-mi masca uimirea....am raspuns dupa ce m-am convins ca am auzit bine...
Da, Irlanda mi-a adus si lucruri bune..am cunoscut oameni si mi-am bucurat zilele cu vorbe calde si pline de dragoste din partea lor..dar lucrurile bune in Irlanda au inceput sa curga de cand m-am alaturat echipei de la Actualitatea Irl, cand am inceput sa ma dedic lucrurilor care ma fac sa uit de framantarile mele pana cand ajung acasa, intre cei patru pereti, prietenii mei cei mai buni. M-am implicat in resuscitarea comunitatii de romani din Dublin, am inceput sa ii scot sa ne distram, am inceput sa primesc aprecieri, am inceput sa fiu activa si sa ma gandesc cum sa fac sa ii bucur sa le mai alung dorul de casa, dor care la mine este atat de pregnant..... si pentru prima oara in viata mea eforturile profesionale mi-au fost rasplatite intr-o maniera la care doar visam...De ziua mea am avut cele mai frumoase moemente, cele mai mari emotii..un numar mare de oameni sa imi cante La multi ani, un grup de prieteni care sa aiba si ei lacrimi in ochi datorita emotiilor mele, o seara de duminica unde inima a inceput sa o ia la galop cand am vazut cati oameni au vrut sa imi spuna La multi ani si in privat...oameni care au venit acolo pentru ca imi sunt prieteni!!! M-am simtit ca un copil care era nerabdator sa ii imbratiseze pe toti, sa le multumesc ca prin gestul lor au reusit sa ma faca sa am un oarecare sentiment de acasa, sa mai uit de singuratate si sa ma gandesc ca totusi viata poate fi si frumoasa...

Sunt doruri care s-au mai stins, sunt oameni care au trecut in silenzio stampa de cand am plecat, sunt oameni care ma intreaba ce fac si apoi uita de mine cateva luni...am inteles ca este drumul firesc spre pierderea legaturilor, ca nothing lasts forever ....si lucrurile astea ma dor..daca in tara vorbeam aproape zilnic..aici daca vorbim o data pe luna..sunt persoane cu care nu am vorbit nici macar o data pe luna..dar viata merge inainte...eu raman aceeasi naiva care crede ca oamenii sunt sinceri, sunt directi, spun ce simt si isi deseneaza la o ceasca de cafea cu scortisoara gandurile, dorintele, poftele si actiunile...dar pe zi ce trece aflu ca nu e chair asa dar asta nu ma face sa ma schimb... asta ma inversuneaza sa arat ca bunatatea este o calitate de pe urma careia nu suferi mereu... poate fi o calitate care sa te faca sa vezi lucrurile mai frumoase, sa ai momente mai sincere, sa zambesti si cu sufletul si nu cu un zambet fortat si crispat...

Mai pot sa adaug ca exista si o luminita frumoasa in viata mea, precum o luminita de Craciun, intr-un brad frumos impodobit ...dar este luminita mea si o pastrez acolo....imi bucura inima in fiecare zi, ma face sa zambesc in fiecare zi, ma face sa ma ridic din pat dimineata binedispusa si sa privesc cu stoicism inainte...nu fac decat sa traiesc clipa, sa imi las gandurile sa concluzioneze ca cele mai frumoase zile din acest an au fost zilele cand o pereche de brate ma tineau in ele si era tacere intre noi... au fost cuvintele frumoase pe care mi le-a soptit...gesturile calde pe care le-am primit fara a le da explicatii, fara a le cauta logica....au fost frumoase..si m-au ajutat atat de mult sa ies dintr-o negura in care orbecaiam fara sa gasesc o cale de liniste...Iti multumesc pentru linistea pe care ai adus-o in sufletul meu macinat de vreme, iti multumesc ca azi, acum esti aici..pentru cat timp? pana cand? Nu imi pun aceste intrebari..nu vreau sa incep sa fac analize..am invatat ca cel mai important este sa traiesc clipa....intrebarile nu au ce cauta cand iti este bine....ele iti pot umbri starea euforica in care esti...iau ceea ce primesc cu amandoua mainile, cu zambetul pe buze si ma minunez ca se mai poate..credeam acum ceva vreme ca nu mai e posibil..credeam ca sunt un condamnat la vise..dar uite ca am inceput sa dasnez un vals si imi place...nu il stiu, nu l-am mai auzit dar orice vals se danseaza la fel... deci nu am cum sa gresesc pasii...las muzica sa ma conduca..spre ce? e un mister..dar cum spuneam...daca acum imi este bine...

32 de ani...cand de fapt ma simt ca la 23 :)

Sper de data asta sa duc la bun sfarsit postarea...ma chinui sa scriu de ceva zile...scriu, sterg, scriu, sterg...nu imi gasesc cuvinte si asa cum multi mi-au spus ....s-a intamplat ca eu, care mereu aveam prin fiecare buzunar cuvinte adunate, in fiecare celula cate un cuavnt sa raman fara ele...la mine linistea este ceva strain si lipsa cuvintelor apocalipsa....dar uite ca acum...acum au disparut..s-au ascuns asemeni unor raze de soare in spatele unui copac frumos si falnic...Mirosea a frunze umede si a pamant cand ma indreptam spre sala....in aer plutea parfum de noeimbrie si eu ma agatam cu toata puterea de ultima raza de vara, vara nevazuta aici in Dublin. Paseam prin covorul care fosnea a moarte si imi aduceam aminte Cismigiul si ultima baie de frunze facuta anul trecut...eram tot singura, eram tot agatata in vara unui an frumos, eram tot eu cu mine..ceea ce ma uimea nu era ca viata mea e ca o piesa de teatru ci faptul ca am atat de putine personaje...Am inceput sa aranjez sala si sa ma gandesc ca soarele a aparut in Dublinezia cu un scop, probabil sa imi aduca o raza de speranta ca pe un drum insorit nu imi mai este frig..chiar daca sangele corpului meu imi cerea manusile negre si pufoase purtate in utlimii ani pe aleile toamnei...
Imi venea sa imi alung gandurile in vantul ce imi pisca umerii si sa fie culese precum polenul...dar ceva ma oprea...emotiile imi dadeau ghionturi si mereu imi repetam ca sunt puternica, sunt infipta in realitate si trebuie sa merg spre ceva anume, un scop bine definit si anume, cel pe ziua de sambata, sa fie un eveniment reusit si sa uit de toate muscatele din camera mea care noaptea ma rodeau si ma chinuiau...
A fost atat de pe rapid totul incat uneori parca si uitam unde sunt, de ce sunt...la un moment dat mi-am dat seama ca emotiile ma coplesesc si mi-am spus ca nu am cum sa fiu eu cea care ma las doborata atat de usor si am luat-o la gona...pe holurile sufletului meu erau doar doua ganduri ratacite, imbracate dezordonat si care sigur raceau in hotelul de gheata ce era instalat in zona inimii....
Cand totul in mintea mea era pe doua baricade si cand incercam sa zambesc asa cum fac mereu pentru a masca tristetea ce si-a luat chirie la mine in gand ceva s-a intamplat...O multime de ochi erau atintiti spre mine, o armata de urechi vroiau ca eu, Simona, sa spun ceva....si eu ,a chinuiam sa caut in camarute si in colturi cuvintele...Mi-am pierdut cuvintele, mi-am pierdut logica, calmul si tot in momentul cand toti cei prezenti au inceput sa cante La multi ani!...Eu ma gandeam acasa...dar mi-am dat seama ca acum, acasa, inseamna aici! Aici, intre asa de multi oameni frumosi, aici unde ploaia imi da mirosul de iarba proaspata, unde soarele apare doar cand norii au plecat sa joace sotron si picaturile se mai odihnesc putin pe coada curcubeului....Aici, in tara asta verde o mana de oameni s-au hotarat sa imi dea un test sa vada cum il trec...si l-am trecut fara sa plang ( prea mult), incercand sa chem inapoi gandurile rasfirate prin polenizare...
Sunteti atat de frumosi toti cei care sambata ati avut un gand bun pentru mine si chiar si cei cu rele... ma simt mica acum, m-as ascunde undeva si asinchide ochii sa imi aduc aminte frumusetea voastra care ma orbea...sinceritatea voastra care ma gadila usor la glezna dreapta...SUNTETI MINUNATI! ar fi trebuit sa spun asta si la Alssa dar m-ati blocat, m-ati facut sa raman leftera de cuvinte si cu emotii de puteati sa faceti credit si tot imi mai ramaneau.....
Ati devenit acotri in piesa mea de teatru in care ma plangeam ca nu mai am...si sunt mandra de actorii mei care m-au facut sa deschid ochii unui week-end presarat cu aroma de scortisoara, cu ochi calzi si cuvinte dupa care tanjeam...
Ati facut un copil fericit ca a primit cea mai frumoasa plansa de pictat si o sa incep sa pictez cu voi de acum, despre voi si pentru voi! Ati devenit culorile ce imi invioreaza viata si familia mea .....
Va mulumesc in felul meu,,,aici, in spatiul unde colorez de fiecare data cateva magnolii,...imi plac magnoliile dar pe voi va iubesc pe toti cei care sambata seara mi-ati neutralizat cuvintele si mi=ati facut incalzirea pentru duminica..unde tot voi, in mare parte m-ati facut sa dau drumul picaturilor cristaline care plecau din ochii mei muti de uimire.....Va multumesc!....

Intalnirea cu prietenii Actualitatea IRL

Iubesc oamenii si nu as putea sa traiesc fara ei, as putea trai fara Facebook dar nu as putea trai fara oameni, as putea privi apusuri de soare si valurile marii dar doar stiind ca mai sunt oameni in jurul meu! Cand am ajuns in Irlanda, dupa o experienta urata, m-am simiti singura, parasita de puteri si fara nici o directie in viata! Ma gandeam in sinea mea: Aud pe strada vorbindu-se in romana dar nu vad un puls al comunitatii romanesti! Am inceput sa caut, sa pun intrebari pe net si au inceput sa apara raspunsuri...oarecum pulsul parca , cu o ultima suflare, isi revenise...
Am dat din coate si am reusit sa ajung sa scriu la ziarul comunitaii si printre primele articole publicate a fost si cel cu lipsa unitatii la romani, articol in care am tipat si am dat cu pumnii in masa ca nu stim sa fim uniti, nu stim sa fim mandri ca suntem romani, nu stim sa ne ajutam...eram atat de desnadajduita....Mi-a venit apoi ideea cu pagina de Facebook a ziarului..si am inceput sa adaug oamenii din Dublin, sa port cu ei discutii, sa ne dam cu parerea, sa ne contrazicem si sa ne respectam in acelasi timp, sa ne cunoastem virtual si sa ne adunam din ce in ce mai multi...atunci am pus un pariu cu mine: Sa ii adun intr-un loc pe cei care vor sa vina...si am trecut la actiune....
Din jurul meu auzeam ca nu voi reusi, ca o sa merg singura la locul de intalnire si singura o sa plec, cu un gust amar..dar eu nu stiu ce inseamna esec...eu merg doar la reusita si multumesc Lui Dumnezeu, visul meu de copil alintat a inceput sa prinda contur! Ma bucuram pentru fiecare like, ma bucuram pentru fiecare comentariu primit, cand eram pe pagina de facebook simteam ca sunt acasa, cu oameni dragi, cu oameni calzi si frumosi...simteam ca pot vorbi cu ei, ca daca intr-o zi ma doare capul si scriu pe facebook ei nu vor da doar like ci vor si da sufestii de alungarea durerii....Devenisem dependenta de ei, imi era foame de prietenii mei de pe facebook, nu erau prietenii mei propriu-zis, erau prietenii revistei Actualitatea Irl..dar eu ii simteam ai mei....de aceea si spun ca pagina de Facebook este copilul meu!
Si uite ca in ziua de 24 septembrie 2011 am adunat oamenii frumosi cu care discutam si imi faceam zilele mai frumoase, le-am dat intalnire si au venit! Ochii imi straluceau de bucurie, emotiile au disparut cand am vazut ca incep sa se adune, bucuria ca am reusit sa ii adun si sa ii cunosc este de nedescris...ne-am adunat si am plecat spre locul rezervat noua, prietenilor de pe Facebook....

Totul a fost rupt din poveste, parca ne cunoasteam de ani de zile, parca eram in Romania, la un pahar de vorba cu prietenii mei dragi, cu oamenii pe care ii stiam virtual, cu care vorbeam zilnic prin mesaje si comentarii dar nu le stiam vocea! Misterul s-a risipit, caldura sufletelor noastre ne-a imbratisat si am devenit un grup compact unde discutiile erau usoare, sincere si frumoase!
Am auzit cuvinte frumoase, am vazut familii frumoase, am vazut oameni frumosi...a fost superb! A fost ceva ce as vrea sa se repete macar lunar, sa fim mai multi, sa petrecem mai mult timp impreuna si sa adunam cat mai multe amintiri in cutiile de pe raftul vietii, sa avem cat mai multe clipe in care sa radem, sa ne pozam, sa ne intrebam si sa ne raspundem!
Va multumesc tuturor ca ati venit, va multumesc ca ati fost deschisi la invitatia mea si ca mi-ati intarit convingerea ca oamenii sunt frumosi, ca oamenii sunt calzi si ca imbratisarea unui om iti poate da puterea de a merge mai departe! Va multumesc in numele colectivului revistei ca ne sunteti prieteni!
Cum va spuneam la inceput..iubesc oamenii...cum as putea sa nu iubesc oameni atat de frumosi?
Multumiri tuturor !