Ma gandeam eu ce cadou sa imi fac de ziua mea...si mi-am dat seama ca imi doresc un copac!! Se spune ca "acela care planteaza copaci iubeste si pe altii, nu numai pe el" (Thomas Fuller) asa ca voi da curs si voi planta al doilea copac din viata mea. Primul l-am plantat in scoala generala, la scoala din locul unde m-am nascut...am plecat la liceu...iar cand copacul meu a facut 8 ani m-am intors in scoala respectiva....dar nu ca eleva ci ca " Domnisoara invatatoare". Imi aduc aminte emotiile de la inceputul anului scolar cand am intrat pe usa cadrelor didactice si culmea ...aveam emotii...chiar daca acum o faceam "legal". Am ajuns in holul cancelariei si imi era rusine sa intru in cancelarie. A iesit fostul meu profesor de geografie, dnul Ladaru, si ma intreaba : Ce faci Simona? nu intri? ...eu cu emotie in glas..ba da ...intru domnule profesor....Cu pasi micuti am intrat in cancelarie....toti se uitau la mine si m-au aplaudat..Mi-au dat lacrimile..oamenii care imi fusesera un exemplu in viata ma primeau acum in randul lor ca o egala. Erau mandri ca sunt acolo, eram si eu mandra, normal ca eram mandra si ma bucuram! Fiind doar zile de activitate, fara elevi au inceput sa isi aminteasca " prostiile" mele cum veneam la cancelarie, fiind sefa clasei, si cum spuneam de geamurile sparte, unele dintre ele sparte chiar de mine. In toata discutia asta eu nu ma opream din admirat cancelaria. Eram acolo, aveam locul meu acolo...scoala care ma invatase ca chestiile alea ciudate de pe ziarele tatei erau de fapt litere care formau un cuvant, cuvintele formau propozitii, am invatat despre istoria poporului meu... Din visare m-a trezit femeia de servici: Domnisoara invatatoare doriti o cafea? Am ramas uimita...ma uitam la tanti Augustina si nu stiam ce sa fac ..sa o rog sa imi spuna Simona...ca vorba aia copilarisem pe coridoarele scolii, ma certa cand jucam fotbal pe hol sau cand aduceam zapada cu fata de masa de la catedra..si acum ajunsesem sa imi vorbeasca cu dumneavoastra..am fost in stare doar sa dau din cap ca da...Vroiam sa intreb de planificare si il intreb pe fostul meu diriginte cum se procedeaza: " Domnule diriginte, cum facem cu planificarile?" am primit un raspuns uimitor: acum eu sunt Mihai....nu domnul diriginte si incet toti imi spuneau ca ce? sa le spun pe nume....Nu am putut..toata perioada cat am activat acolo pentru mine tot profesorii care m-au ajutat sa ajung unde eram au ramas si de aceea respectul cuvenit lor nu il puteam vedea in adresarea pe nume. Anii au trecut..acum imi amintesc cu nostalgie de acele vremuri, de emotiile care le-am avut la prima serbare cu elevii mei cand am plans langa ei la aparitia lui Mos Craciun, cand veneau bunicile cu ei la scoala si imi spuneau domnisoara invatatoare iar in trecut cand eram mica ma dojeneau si ma certau pe strada la cat de zbenguita am fost.....Fosta mea colega de clasa , s-a cam grabit ce e drept, avea fetita in clasa la mine...si imi amintesc ca venise sa plateasca fondul clasei si m-a felicitat ca am ajuns unde am ajuns.... Conteaza mult sa incerci aceste emotii...te fac sa realizezi ca in viata nu stii ce iti rezerva viitorul......Te invata sa fi om cu toti cei din jur ca nu se stie unde te aseaza lumea..
Off plecasem de la plantarea unui copac si am ajuns aici:) Daca mi-am adus aminte:) Cat am fost acolo invatatoare imi priveam mereu copacul..si acum cand merg la mama acasa si trec prin fata scolii il admir. Imi aduc aminte ca Laura Stoica avea o melodie: " Vreau sa am steaua mea! " eu vreau sa am copacii mei....Cum Eminescu vorbea despre stele in poezia " La steaua" ca :"azi o vedem si nu e" asa vreau si eu sa am copacii mei ca atunci cand nu mai sunt sa stiu cu siguranta ca am lasat ceva pe pamantul asta, ceva sanatos, ceva bun, ceva care are viata si ajuta pe altii!!
Deci pe 7 noiembrie 2008 va mai prinde viata un copacel:)
2 comentarii:
foarte frumos, Şimona :)
mi-a placut mult povestioara ta
Ce sa mai fac sa iti fiu pe plac? Trebuie sa te apuci sa publici, serios ca ai un dar foarte placut de a scrie si ma captivezi!
Trimiteți un comentariu