Prietenia nu este un drum cu sens unic

 Nu este un loc în care unul oferă, iar celălalt doar primește. O prietenie reală se construiește în doi, din pași egali, din implicare reciprocă și din dorința sinceră de a vedea și a fi văzut.
Pentru că, în esență, asta ar trebui să fie: doi oameni care se observă unul pe celălalt. Care se ascultă. Care nu sunt acolo doar când au nevoie să se descarce, ci și atunci când celălalt are nevoie de sprijin. Nu este despre cine suferă mai mult, cine este mai puternic sau cine are mai mult de spus. Nu este o competiție.
Într-o prietenie autentică nu există invidie. Nu există comparații. Nu există acel „eu sunt mai bun” sau „tu ești mai slab”. Există susținere. Există înțelegere. Există spațiu sigur în care poți fi tu, fără să te simți judecat sau insuficient.
Dar adevărul, uneori incomod, este că nu toate prieteniile sunt echilibrate. Și nu toate merită salvate cu orice preț.
Există momente în viață când trebuie să recunoști că ai oferit prea mult și ai primit prea puțin. Că ai fost acolo de nenumărate ori, dar când a fost rândul tău… liniște. Și atunci apare întrebarea firească: ce rost mai are?

Se spune că oamenii se schimbă. Poate. Dar există și acele situații în care schimbarea este doar la suprafață. Exact ca un șarpe care își schimbă pielea, dar rămâne același. Iar dacă cineva te-a rănit o dată, de două ori, de trei ori, poate că nu mai este despre greșeli… ci despre un tipar.
Și atunci, da — devine sănătos să nu mai oferi încă o șansă.
Nu pentru că vrei să creezi dramă. Nu pentru că vrei să demonstrezi ceva. Ci pentru că alegi, în sfârșit, să te alegi pe tine.
În ultima perioadă, am ales să mă distanțez de anumite persoane — unele foarte apropiate, altele mai puțin. Nu a fost o decizie impulsivă și nici una ușoară. Dar a fost necesară. Pentru că am realizat că acele relații nu mai aveau echilibru. Erau construite doar din direcția mea.
Și o prietenie nu poate exista așa.
Am ales să las spațiu. Să nu mai forțez. Să nu mai trag de oameni sau de relații care nu vin natural și din partea cealaltă. Am ales să îmi prioritizez nevoile, liniștea și standardele.
Pentru că, da — chiar și într-o prietenie, fiecare dintre noi își dorește să primească ceva. Nu din egoism, ci din nevoia firească de reciprocitate.
Iar atunci când simți că ai oferit constant mai mult decât ai primit, când nici măcar o fracțiune din ceea ce ai dat nu se întoarce… poate că răspunsul este deja clar.
Uneori, cea mai sănătoasă formă de respect — față de tine — este să pleci.

Astăzi se împlinesc doi ani de când am decis să mă las de fumat

Doi ani de când am ieșit din „grupul fumătorilor” și am devenit nefumătoare.

Am început să fumez la 14 ani. Mă furișam în parc și mă prosteam cu țigări, convinsă că asta mă face mai mare, mai interesantă, mai „cool”.

În liceu, îmi amintesc și acum pauzele în care fumam la baie și ne ascundeam de profesori, mai ales de dl. Dima, râzând și crezând că suntem interesanți și răzvrătiți.

Apoi a venit viața de adult. Știam deja că nu îmi face bine, dar îmi spuneam mereu că e singurul meu viciu, că nu am altele. Cafeaua de dimineață era „momentul meu” – cu o țigară alături.

Sau cel puțin așa credeam. Nici nu știam ce gust are, de fapt, cafeaua fără fum.

De la 14 la 44 de ani — 30 de ani de fumat.

Cu mici pauze și multe încercări eșuate.

Am încercat să mă las și atunci când fumatul i-a afectat puternic viața tatălui meu. Am decis amândoi că ne lăsăm.

Providență sau coincidență… în seara în care am avut ultima conversație cu tata — fără să știu că va fi ultima — mi-am cumpărat un pachet de țigări, după 6 luni de pauză. Am fumat în seara aceea „ca turcul”. La doar patru ore și jumătate aveam să aflu că tata nu mai este printre noi.

Durerea m-a înverșunat. Și am continuat „sportul” ăsta, de parcă îmi făceam mie în ciudă.

Dar astăzi pot spune: sunt nefumătoare.

Nu o să spun „lăsați-vă de fumat”.

Nu o să spun că e ușor.

Nu o să spun că e greu.

O să spun doar că sunt fericită. Și mândră de mine. Enorm de mândră.

Imboldul a venit de la David. Eram la schi, în februarie 2024, și după ce am alergat puțin, m-a întrebat:

„Mami, ești ok? O să faci infarct pentru că fumezi?”

Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice avertisment de pe pachet. Pentru prima dată, nu m-am mai gândit doar la mine. M-am gândit la el. La viitor. La ce ar însemna pentru David dacă eu chiar m-aș îmbolnăvi.

Și atunci i-am promis că mă las de fumat.

Pe 2 martie 2024 am luat decizia care mi-a schimbat stilul de viață, m-a ajutat să “adaug” încă ceva kg la cele pe care deja le aveam, m-a făcut să văd ca se poate și fără.

Ah, și un plus maaare pentru mine, pe lângă sănătate, sunt banii care acum merg în bugetul de vacanțe și plecări brambura.