Când muncesc, imi place stă ascult podcasturi. Fie in română, fie in engleză. Zilele trecute am ascultat un podcast cu Mihai Morar si Andreea Marin vorbea despre sindromul salvatorului. Si da, am fost si eu acolo. Incă sunt, in anumite ipostaze. Dar invăț, trag de mine si mă educ.
Există momente în care te oprești din alergat pentru ceilalți și te întrebi: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?” Așa începe de multe ori trezirea din sindromul salvatorului — acel rol în care ai intrat fără să-ți dai seama, în care ai învățat să fii mereu cel care rezolvă, cel care repară, cel care spune „da” chiar și atunci când tot ce îți doreai era să te ascunzi într-un colț de liniște.
Ani la rând, poate ai crezut că valoarea ta vine din ce faci pentru ceilalți. Că trebuie să fii disponibil(ă), puternic(ă), prezent(ă). Că e datoria ta să fii acolo, indiferent cum te simți. Și oamenii s-au obișnuit. S-au obișnuit atât de mult, încât nici nu le mai trecea prin minte să te întrebe dacă ai timp, energie sau chef. Pentru ei era firesc: tu ești persoana care sare, care oferă, care ține totul.
Apoi vine un moment ciudat. Un moment în care corpul tău, mintea ta sau poate sufletul tău îți spune „nu mai pot”. Iar tu rămâi surprins(ă). Pentru că nu știai că poți spune NU. Ți se părea interzis, egoist, greșit. Și totuși, cu fiecare „nu pot acum”, cu fiecare „astăzi am nevoie de timp pentru mine”, simți cum începi să respiri din nou.
Ce te doare cel mai tare nu e să spui „nu”. Ci reacțiile oamenilor care se așteptau să fii ca înainte. Privirile mirate, reproșurile mascate, discuțiile în care te simți vinovat(ă) pentru că, în sfârșit, ai ales să te pui pe tine pe lista de priorități. Dar adevărul este că nu faci nimic rău. E normal ca ei să fie surprinși — s-au obișnuit cu o versiune a ta care dădea fără limită. Dar surpriza lor nu definește valoarea ta.
Ceva în tine se schimbă când înțelegi cu adevărat că nu ai nevoie de un motiv dramatic ca să spui „nu”. Că a nu avea chef este un motiv valid.
Că oboseala ta contează.
Că liniștea ta contează.
Că tu contezi.
E un proces. Nu o să fie confortabil de la început. Poate vei simți vinovăție, poate vei simți teamă. Dar undeva, în adâncul tău, va apărea o senzație nouă: libertatea.
Libertatea de a exista pentru tine, nu doar prin ceea ce faci pentru ceilalți.
Iar cei care te iubesc cu adevărat vor învăța să te iubească și în forma ta nouă: cea care pune limite, cea care se respectă, cea care se ascultă.
Ceilalți… poate se vor îndepărta.
Dar poate e mai bine așa.
Poate nu te-au vrut pe tine, ci disponibilitatea ta.
Până la urmă, cea mai importantă lecție rămâne aceasta: ești cel mai important om din viața ta.
Și nu e egoism să te alegi pe tine — e vindecare. E începutul unei vieți în care nu mai trăiești pentru a salva pe nimeni, ci pentru a te salva, în sfârșit, pe tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu