Cursa spre nefericire

    Am hotărât că săptămână asta să o încep în forța, de Luni, și mi-am promis că, chiar dacă este foarte greu, să încerc să fac această săptămână o săptămână a mărturisirilor.

 

 

    Pentru că am decis să reiau legătură strânsă cu tine, am început să te recitesc, să văd ce și cum era în mintea mea și am observat că am așa puține postari vesele și atât de multe triste, unde îmi plâng suferință. Și iubirile pierdute, nopțile în singuratea pereților, dezamagirile, pierderile.

    Mi-am făcut o promisiune, după ce termin perioada asta grea, unde învăț despre mine, să nu mai există postari triste.

    Da, nu am spus deloc…dar procentul să fie de 95% postari optimiste și vesele și restul să le mai aloc și celor triste. Spre deloc.

    Viața nu e o călătorie ușoară și, uneori, stațiile nu le alegem noi și  nici cine  urcă în tren, dar o să vină el și perioada de croaziera a călătoriei unde o să fie soare și zambete, pe un vas minunat al bucuriei, unde o să vedem cele mai frumoase apusuri și răsărituri. Eu asta am început să îmi spun.

     Să ne asezam comod, cu o cafea lângă - aș sugera chiar o Tequilla, un whiskey on the rocks dar parcă e prea dimineață, nu? Bine, ce e drept, undeva, în lumea asta e 5 pm😊

 

     

 

    Când vine vorba despre iubire, aș putea rezumă povestea mea la faptul că am dat iubire, am oferit fără rezerve, fără să mă păstrez puțin și pe mine pe linia de siguranță. Și, culmea este că am oferit, știind, de la bun început, că nu este o poveste cu final fericit. Dă, știu! Niciodată un nou început nu oferă certitudinea unui final fericit. Dar ești în poziția de a spera, de a încerca și de a lucra împreună cu partenerul să ajungi la acel punct, acea destinație unde să fie bine.

 

    Șoc și groază: eu am știut, dacă nu din prima zi, din prima lună, că relația nu va avea un parcurs spre fericire.  Și nu, nu că aș avea un al 7-lea simt care să îmi spună asta. Nici vorba!

    Eu aveam Realitatea! Aia crudă, aia care e negru pe alb! Și nu, nu o ignorăm. Dă de unde? O ascundeam sub preș, mă minteam că o să fie bine și că e ok, mă mulțumesc cu ce primesc. Cum spunea cineva pe care am iubit, cu toată ființa mea:  "Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată… dar în căutarea ei, merită să alergi toată viața" dar eu am adaptat la nevoile mele și mă gândeam că  Pentru mine, fericirea nu există, nu e tangibila, așa că de ce să alerg după ea. Iau franturi și bucăți din mine și apoi, când o să vină vremea o să mă impachetez, îmi iau sufletul, gol și rănit, și plec mai departe.

 

    Și am devenit atât de bună la a face asta, a mima și a juca rolul de femeie fericită, iubita împlinită că la un moment dat nici eu nu știam în ce prăpastie adâncă sunt.

    Îmi era atât de frică să îmi infing picioarele, în nisipurile alea miscatoare și să mă pun pe mine, pe primul loc.

    Am fost atât de lașă, că în loc să aleg să sufăr atunci, dacă nu eram prioritatea, am ales să mă mint, să îmi repet că e ok, eu oricum nu merit să fiu fericită. Nici nu știu gustul.

    Și, uite, cum Simona lua minute cu împrumut, ore, luni, wekenduri la mare, vacanțe prin Europa, zile  pe la munte. De cele mai multe ori, aveam înțelegerea tacită cu mintea mea să incui gândurile intr-un colț al dulapului, așezat în suflet și să mă bucur la maxim. Și mergea, funcționa pe timp de zi. Dar seară, când liniștea se așeza, îmi puteam auzi conștiința, dar devenisem  atât de bună să o ignor, că mă cuibaream și mai adânc în brațele care erau petrecute în jurul meu și îmi spuneam: hai, mai lasa-mă să mă simt așa, încă o săptămână, și apoi, încă o săptămână și tot așa

 

    Apoi, într-o zi de iarna am spus că gata, plec! Uite, las în urmă totul. A venit momentul să cresc și să mă învăț să fiu eu cu mine! Și am plecat, și mi-a fost bine, și am zâmbit, și am învățat că chiar nu e nimic rău în a fi singură, eu cu  mine. Începuse să îmi placă, dar  mintea, corpul, hormonii urlau că, dacă tot am visat mereu să fiu mama și soție, e cazul să o fac…..

 

    Și în graba asta de a avea familie, dă a-mi demonstra că pot am lăsat totul, am uitat tot ce mi-am promis, tot ce numeam standard, calități și am început să caut… În mare, pe plajă, pe munte, în tren, pe net.

 

    Și, fără să mă apar sau să mă protejez, am devenit mama, soție și uite unde sunt acum..

                        Dureros, nu?

    Dureros cum, în loc să lupt să fiu fericită și să îmi ofer șansa de a fi o prioritate, am ales mereu să fiu cealaltă opțiune..

 

 

Multitasking :)

    De două săptămâni sunt cu casa în renovare. 

Bine, renovare e mult spus:) M-am decis să văruiesc bucătăria, acum două săptămâni, pentru că aveam ceva pete de ulei, pe un perete și am încercat toate soluțiile, toți bureții, toți solvenții, dar nimic. Petele se încăpățânau să rămână acolo și mă deranjau vizual mereu. Așadar, am spus că no, până aici v-a fost! Trebuie să dispăreți! Zis și făcut! Plecat la magazin să cumpăr cele necesare pentru a duce la capăt această misiune. 

Nu am mai văruit din 2017, deci nu era ca și cum făceam pentru prima dată, plus, sinceră să fiu, și în București mă lovea destul de des schimbarea culorilor de pe pereți. Cum îi plăcea să spună cuiva: după anotimp și Schumi:) 

În timp ce eram în Woodies să cumpăr vopselurile, uite că au ofertă cu 3 la preț de două! Păi, eu sunt fana ofertelor. Eu mereu cumpăr când e ceva la ofertă și, așa, îmi dau seama că nici scările și holul de la etaj nu ar spune nu la un nou make over, mai ales că, am schimbat ceva prin ramele foto, și pereții au cam suferit. Adaug, așadar, cu încredere în coș și vopsea pentru scări. Cu coșul plin de vopseluri, trafaleți, pensule, amorsă, săpun de pereți, burete de șlefuit pereții, protecție pentru pardoseală îmi aduc aminte că nu am cumpărat benzi pentru a proteja prizele. Înapoi, la raft, Simona! Iau eu trei role și mă lovește ideea: Dar dacă fac eu modele? Așa cum am văzut pe pinterest, cu îmbinări de culori, cu banda de asta lipită?

Hai, Schumi! Că poți să devii și artist:)) 

Ajung la casă, mă doare nițel sufletul, încarc toate și plec spre casă. Pornită ca, în weekendul cu Pastile Catolic, să purced la treabă. Dar, știți voi vorba aia că planul, de acasă, nu se potrivește cu cel din târg? Cam așa fu și la mine:) Sâmbătă am avut o miniligă, organizată de club, apoi am ieșit cu ceilalți organizatori la o bere, duminică a fost duminică, luni dimineața am început să pregătesc zona de acțiune și să dau prima mână pe holul de sus, că după amiază, am sărbătorit un bun prieten. 

Oho, Simono, uitasei cum e să dai cu trafalete, nu? Asta e, las' că îți amintești! Apoi, în timpul săptămânii am terminat de dat scările și holul de sus.

 

Pe la mijlocul săptămâni, Alexa îmi amintește că trebuie să fac refil la sarea de la filtru și realizez că nu mai am sare. Trag o fugă până la ECC  să iau sare și, în drumul meu spre casă, mă împiedic de o cutie de vopsea Twilight blue. 

Ei, ce căutăm pe la vopsele? Căscam și eu ochii, ca orice femeie care  se respetă. Că doar nu eram în magazin de bijuterii! Măi, și așa, am simțit o chemare, și că vom avea o relație extraordinară, încât am luat-o, repede, de pe raft, am mers și am plătit la casă. Uite, cum fără să intenționez, am găsit și de lucru la balustrada din casă:)  Era cam abătută, ce e drept:) De balustradă zic.

 

Sâmbăta asta trebuia sa am meci, duminică 3 meciuri de arbitrat. Deja mă gândeam că o să fac bucătăria, pentru că, practic,  acolo a fost planul inițial și m-am gândit eu să schimb perdelele. Așa că, iar  se cere un drum la magazin să cumpăr șină pentru perdele și perdele. În drum spre standul de șine, am trecut și pe lângă o mască de calorifer, care, vă jur, nu știu cum s-a transferat în coșul meu de cumpărături.

 Deja hotărâsem că, și în sufragerie, ar merge un singur perete, cu o singură culoare! Aveam culoarea acasă, dar, ce să vezi? Uite, aici au ofertă! trei la preț de două și culorile astea sunt chiar foarte faine! 

Hai, Schumi!! Hai! Nu te lăsa!! Mă țineam eu ca Ulise de catarg să nu cedez dar.. Am cedat! Sunt o ușuratică:)

 

Pun repede culorile în coș, mândră nevoie mare, că uite, o să fie atât de fain și în sufragerie:)  și când mergeam eu frumos, spre casă, un grătar îmi face cu ochiul: Hey,Schumi! Vine vara! Ăla de acasă e cam ruginit!:) Ai nevoie de unul nou! Eu sunt perfect! Uite, sunt în cutie, numai bun să mă cumperi! 

Am trecut pe lângă el, încrezută și gândidu-mă: Schumi, deja un weekend, tu și David  pe Amalfi s-a dus în materiale de văruit..oprește-te! 

Păi, zici tu? 

Dacă tot nu mă duc în Amalfi, măcar un grătar bun să am:)) Și l-am agățat și pe domnul grătar. Am ajuns la casă, am plătit și mi-am spus: 

Gata, nu mai vii la cumpărături că numai pagubă faci! Alte femei fac pagubă în magazinele de designers și tu? Tu îți rupi gâtul în ATM de la magazinele de bricolaj:)

 

 

 

Ieri, sâmbătă, cu furtuna Kathleen în vizită, meciurile s-au anulat, așa că am "vopsilit" toată ziua! Sufrageria, bucătăria. Montat masca de calorifer, dar m-am împotmolit nițel la șina de perdea. Dar o rezolv și pe aia săptămâna care vine! Am pus born mașina la încărcat și luni seara, după eclipsa de soare, o să fie montată și pune fata și perdele cele noi în bucătărie.

De aceea ieri nu am scris, iar azi scriu din vârful patului, cu o febra musculară de spui ca am facut altele, nu am văruit! 

Balbriggan FC sau cum am ajuns sa fiu antrenor

Când ai un copil, care are foarte multă energie, începi să cauți soluții să îi găsești activități, să își consume energia și cu alții, nu doar cu tine:) 

Așadar, când David a început să fie pe la extraordinara vârstă de 3 ani, am început să mă uit după activități extra curiculare, pentru un copil de vârsta lui. Și așa am început să ne plimbăm pe la diverse: înot, dans, arte marțiale, pictură, GAA, Rugby, pian, artă, Dramă classes și fotbal. Multe dintre ele nu au rezstat mai mult de un an, înotul până când a completat toate nivelurile și a rămas cu fotbalul. Și, uite-mă, mergând cu David la academie, duminică, apoi a fost distribuit în echipa de U7. Copil fericit, care alerga de rupea, mama liniștită pentru măcar o oră, când ajungea acasă:) O dată pe săptămână aveam antrenament, mergeam cu mare drag și spor, mă uitam și îmi aminteam, cu drag, de perioada când eram și eu, de vârsta lui, și băteam mingea în curtea școlii sau, băgam câte  un baraj, sau o miuță  în poienița de salcâmi cu copiii de pe stradă. Când a fost și au trecut la U8, clubul a început să fie tot mai căutat de părinți pentru a-și da copiii la fotbal ( Cred și eu, știți câtă energie are un copil de 8 ani? Un băiat? Vă spun eu: Muuuuultă). Era și pandemie, și oamenii căutau să facă ceva să iasă din casă. Cert este că cei doi antrenori aveau nevoie de ajutor, au mai răspuns pozitiv doi părinți și  în ritmul în care se înscriau copiii tot nu erau suficienți antrenori. Antrenorii postau pe grup și rugau părinții să își ofere ajutorul, voluntar, pentru că ar fi păcat să nu existe mai multe echipe și copiii să nu se bucure de acest sport minunat. 

Balbriggan Fc Logo

În Irlanda, dacă dorești să antrenezi, de obicei echipa copilului, te afiliezi clubului, completezi Garda Vetting ( Cazier), ești acceptat de FAI, faci un curs de Safeguarding unde înveți despre abuz, cum să îl identifici, cum să te comporți în anumite situații, ce să nu faci și despre organele competente cărora să te adresezi în cazul în care ai îngrijorări în ceea ce privește siguranța unui copil. După cca 6 luni de postări, în care spuneau că dacă nimeni nu se va alătura, nu vor putea să mai țină toți copiii în echipă, mi-am făcut curaj și am scris în privat la head coach și l-am întrebat dacă există ceva reguli sau pot și mamele să  fie antrenori. Răspunsul a fost " când  poți începe" Și uite cum am ajuns să antrenez copiii, să învăț despre skills, drills, cum se desfășoară un antrenament, ce trebuie urmărit când faci încălzirea, cum e cu timpul de jucat alocat fiecărui jucător.... Le-am învățat, încă învăț. 

Cam așa a început călătoria mea, înapoi, în lumea fotbalului, dar de data asta în calitate de antrenor și nu de jucător. 

După doi ani, am cursuri de antreneor făcute, sunt parte din comitetul clubului și, recent, mi-am luat și certificare de arbitru. Toate acestea sub patronatul Football Association of Ireland

Marțea sunt și jucător, dar despre asta în altă postare:) 

Și despre postura de arbitru la fel:)

 

Please Come Home

Please Come Home

Please come home.

Please come home.

Find the place where your feet know where to walk

And follow your own trail home.

Please come home.

Please come home into your own body, Your own vessel, your own earth. 

Please come home into each and every cell,

And fully into the space that surrounds you…

 

Please come home.

 

Please come home to trusting yourself,

And your instincts and your ways and your knowings,

And even the particular quirks of your personality.

 

Please come home.

 

Please come home and once you are firmly there,

Please stay home awhile and come to a deep rest within.

Please treasure your home.

Please love and embrace your home.

Please get a deep, deep sense of what it’s like to be truly home.

 

Please come home. Please come home.

 

And when you’re really, really ready,

And there’s a detectable urge on the outbreath, then please come out.

 

Please come home and please come forward.

Please express who you are to us, and please trust us

To see you and hear you and touch you

And recognize you as best we can.

 

Please come home. Please come home and let us know

 

All the nooks and crannies that are calling to be seen.

Please come home, and let us know the

More That is there that wants to come out.

 

Please come home. Please come home.

 

For you belong here now.

You belong among us.

Please inhabit your place fully so we can learn from you,

From your voice and your ways and your presence.

 

Please come home.

 

Please come home.

And when you feel yourself home, please welcome us too,

For we too forget that we belong and are welcome,

And that we are called to express fully who we are.

 

Please come home. Please come home.

 

You and you and you and me.

Please come home. Please come home.

Thank you, Earth, for welcoming us.

And thank you touch of eyes and ears and skin,

Touch of love for welcoming us.

May we wake up and remember who we truly are.

 

Please come home.

 

Please come home.

 

Please come home.

 

(BY JANE HOOPER )

Arhiva note telefon 1: 28 August 2022

Și dacă ți-aș spune că mi-e dor? 

De mine! 

Da, relax! 

De nimic altceva....de mine

Zâmbind

Iubind

Fericită 

Altruistă

Sinceră

Sălbatică 

Decisă

......știu, niciodată nu ți-am arătat că sunt așa....pentru că mă gândeam că așa me vezi tu....eroare de soft!

Nimeni nu e perfect! Și acum vreau să o revăd pe Schumi care:

Zâmbește

Iubește

E fericită

Altruistă

Sinceră

Sălbatică 

Decisă

Da! Eu spun că merit să fiu eu însumi!

Eu cand iubesc, dau tot!

STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! STOP! 

Nu te mai da pe tine, într-o relație! 

O să încep să scriu despre asta că deja am câteva note în telefon și a fost sesiunea de terapie care m-a făcut să conștientizez lucruri atât de dureroase, lucruri pe care, uneori, mă gândesc dacă m-ar fi ajutat să le ascund sub preș, în loc să le spun pe nume! 

Poate, măcar, nu aș fi fost atât de dezamăgită de mine. 

Dar învăț! Cu pași mici și siguri! Sau cel puțin așa mă mint... De ceva săptămâni trec printr-o perioadă de regăsire. Să mă regăsesc pe mine, ca femeie. O femeie care ar vrea să fie pregătită, când timpul vine, să fie deschisă unei relații. 

Și am început această regăsire prin a vedea ce am avut, ce am iubit și cum au fost relațiile din recutul meu. Oh, o să scriu, propabil, într-o zi, și despre asta, pentru că a fost atât de dureros și pentru că, fără să realizăm, trauma iubirii este prezentă și este foarte greu să o recunoaștem. 

Dar să revenim la subiectul pe care vreau să îl abordez azi: a te oferi cu totul într-o iubire, fără măsură. Fără opreliști! De câte ori nu ați auzit în jurul vostru pe cineva care, după o despărțire, spune: Nu înțeleg, de ce? Am dat tot în relația asta! Am făcut tot, fără rețineri. 

Flesh news: TOCMAI PENTRU CĂ AI DAT TOT, AI AJUNS AICI! 

  Într-o relație trebuie să fie o balanță! Când dai tu totul, practic te respingi pe tine. Te lași pe tine afară, depui tu tot efortul și cealaltă persoană nu mai face niciun efort să te cucerească, să te convingă că te merită. Dar tu, în fuga asta spre a arăta că poți iubi fără rețineri, te lași pe tine și nevoia ta de a fi iubit pe marginea drumului. Un drum pe unde, de cele mai multe ori, uiți să mai revii. Aflând toate acestea, uitându-mă în trecut, am văzut că practic, în toate relațiile în care am fost, eu am fost cea care am dat tot, fără să am așteptări să facă și partenerul ceva. Și da, desigur că pornește de undeva această dorință de a te anula pe tine pentru fericirea celui pe care îl iubești. Dar este greșit, este dureros, când peste ani de zile observi că, practic, tu ai făcut tot și tu ai oferit și în paharul ăla cu iubire a fost doar iubirea ta, pentru ceilalți a fost un comfort și o realizare că " I am enough for this person, I should stay for a time" 

    Well, da, am fost acolo! Probabil încă mai sunt, dar acum lucrez cu mine să mai las și pe alții să facă un pas, când va fi cazul. Încerc să o strunesc pe Simona să aibă grijă de tot, să facă tot. Sper să și reușesc! Lucrez cu mine acum și îmi promit că atunci când va fi cazul , nu voi mă arunca eu toate ouăle în coș, fără a lăsa loc și celuilalt. Și nu o fac pentru că nu aș mai fi dispusă să pun tot, nu! Pentru că încă mai cred că atunci când iubești, oferi! Însă am realizat că vreau să văd și eu ce și cât valorez. Pentru că, mai mereu, eu am considerat că nu trebuie să primesc, dacă dau, e sufficient. Așa că, urmând sfaturile terapeutei, voi face un pas în spate și voi vedea ce voi primi. Pentru că, acum discutăm deja de pe  poziții diferite, comparativ cu acum câțiva ani, având în vedere că sunt mamă, am maturitatea necesară de a nu mai face compromisuri! Am tot ce îmi doresc, sunt o femeie pe picioarele ei, independentă, așa că nu, nu o să mai dau totul. O să mă uit după momentul când voi avea persoana perfectă să fac un cocktail, cu dozajele perfecte și ideale. 

Vreau să fiu o prioritate și nu o opțiune. 

O călătorie în ultimii 10 ani (Partea I)

Dragule, 

Zici tu că vrei să te duc înapoi, în timp, să iți spun tot și toate cate s-au întâmplat în 10 ani și care m-au făcut să zâmbesc, să dansez, să plâng, să mă ascund?

Sunt multe, mult prea multe să le enumăr aici și să ți le pun cu subiect și predicat. Nu vrei tu, ca un drăguț, să îmi oferi oportunitatea să încep de azi, aici, acum, să redevenim prieteni? Să îmi las rănile și traumele în spate… Da, ai dreptate, probabil că anumite articole nu vor avea sens, o să încerc să explic la fiecare, e bine așa?

Presupun că ești conștient că Simona cea de acum 10 ani nu prea se mai regăsește în Simona de acum. Simona de acum este mamă, a trecut prin experința unei căsnicii, a unui divorț… M-am schimbat. Am răni încă sângerând și, mai ales, merg la terapie unde descopăr atât de multe și realizez atât de multe, încât am zile când mă gândesc oare cum ar fi fost Simona de azi daca, ar fi fost în terapie acum 20 ani.

Discutam. Da, da! Discutam despre tot! Dar în termenii mei, bine?

 

 Uite, iți povestesc puțin despre David, ce zici? David are 10 ani în curând și este cel mai extraordinar și cel mai minunat copil. Da, stiu, stiu, sunt subiectiva dar este CEA MAI EXTRAORDINARA ȘI CEA MAI IMPORTANTA REALIZARE A MEA! Îi place foarte mult fotbalul, PlayStation ( desigur), să deseneze și să se joace cu rietenii. E empatic! E empatic că mine. Stiu, stiu! Poate fi un dezavantaj dare u îl văd că un avantaj! Atunci când iți pasa de cei din jurul tău și de sentimentele lor sunt șanse să fi un om bun. Este visul meu împlinit. Da, uite că macar un vis mi s-a împlinit. Am alergat și după visul de a avea o familie. Se pare că acolo, încă, nu dețin toate secretele că ceva nu a mers.

 

Apreciază, te rog, că încerc să postez zilnic, da?