Este ok să spui nu. (Sindromul salvatorului)

 

Când muncesc, imi place stă ascult podcasturi. Fie in română, fie in engleză. Zilele trecute am ascultat un podcast cu Mihai Morar si Andreea Marin vorbea despre sindromul salvatorului. Si da, am fost si eu acolo. Incă sunt, in anumite ipostaze. Dar invăț, trag de mine si mă educ. 

Există momente în care te oprești din alergat pentru ceilalți și te întrebi: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?” Așa începe de multe ori trezirea din sindromul salvatorului — acel rol în care ai intrat fără să-ți dai seama, în care ai învățat să fii mereu cel care rezolvă, cel care repară, cel care spune „da” chiar și atunci când tot ce îți doreai era să te ascunzi într-un colț de liniște.

Ani la rând, poate ai crezut că valoarea ta vine din ce faci pentru ceilalți. Că trebuie să fii disponibil(ă), puternic(ă), prezent(ă). Că e datoria ta să fii acolo, indiferent cum te simți. Și oamenii s-au obișnuit. S-au obișnuit atât de mult, încât nici nu le mai trecea prin minte să te întrebe dacă ai timp, energie sau chef. Pentru ei era firesc: tu ești persoana care sare, care oferă, care ține totul.

Apoi vine un moment ciudat. Un moment în care corpul tău, mintea ta sau poate sufletul tău îți spune „nu mai pot”. Iar tu rămâi surprins(ă). Pentru că nu știai că poți spune NU. Ți se părea interzis, egoist, greșit. Și totuși, cu fiecare „nu pot acum”, cu fiecare „astăzi am nevoie de timp pentru mine”, simți cum începi să respiri din nou.

Ce te doare cel mai tare nu e să spui „nu”. Ci reacțiile oamenilor care se așteptau să fii ca înainte. Privirile mirate, reproșurile mascate, discuțiile în care te simți vinovat(ă) pentru că, în sfârșit, ai ales să te pui pe tine pe lista de priorități. Dar adevărul este că nu faci nimic rău. E normal ca ei să fie surprinși — s-au obișnuit cu o versiune a ta care dădea fără limită. Dar surpriza lor nu definește valoarea ta.

Ceva în tine se schimbă când înțelegi cu adevărat că nu ai nevoie de un motiv dramatic ca să spui „nu”. Că a nu avea chef este un motiv valid. 

Că oboseala ta contează. 

Că liniștea ta contează. 

Că tu contezi.

E un proces. Nu o să fie confortabil de la început. Poate vei simți vinovăție, poate vei simți teamă. Dar undeva, în adâncul tău, va apărea o senzație nouă: libertatea.

Libertatea de a exista pentru tine, nu doar prin ceea ce faci pentru ceilalți.

Iar cei care te iubesc cu adevărat vor învăța să te iubească și în forma ta nouă: cea care pune limite, cea care se respectă, cea care se ascultă. 

Ceilalți… poate se vor îndepărta. 

Dar poate e mai bine așa. 

Poate nu te-au vrut pe tine, ci disponibilitatea ta.

Până la urmă, cea mai importantă lecție rămâne aceasta: ești cel mai important om din viața ta. 

Și nu e egoism să te alegi pe tine — e vindecare. E începutul unei vieți în care nu mai trăiești pentru a salva pe nimeni, ci pentru a te salva, în sfârșit, pe tine.

Femeia divorțată si etichetele societății

 Există un moment, după divorț, în care tăcerea oamenilor apasă mai greu decât orice semnătură pe vreun act.

Un moment în care îți dai seama că nu doar viața ta s-a schimbat… ci și privirile celor din jur.

Unele se feresc.

Altele te judecă.

Puține, te înțeleg cu adevărat.

Când o femeie divorțează, lumea ei nu se sfărâmă – se reașază. Dar în timp ce ea își reconstruiește interiorul, societatea pare să fie ocupată să-i reconstruiască eticheta.

„Divorțată.”

Un cuvânt rostit cu buze strânse, cu sprâncene ridicate, cu zâmbete subțiri.

Un cuvânt care în ochii multora spune tot, dar care în realitate nu spune nimic din ce contează.

După divorț, începi să simți cum anumite uși se închid fără zgomot, dar cu o precizie dureroasă.

Grupurile de cupluri în care te simțeai odinioară acasă devin brusc teritorii în care ești tolerată, nu dorită.

La reuniuni, la mese, la aniversări, parcă se creează un spațiu invizibil în jurul tău, ca și cum prezența ta ar fi o adiere rece care tulbură confortul celorlalți.

Nu pentru că ai făcut ceva.

Nu pentru că ai greșit cu ceva.

Ci pentru că, în mentalitatea multora, o femeie divorțată este fie o amenințare, fie un avertisment, fie o anomalie în decorul familiilor „normale”.

Apoi vin glumele.

Aluzii subțiri, bătute pe umăr, cu zâmbete care se vor prietenoase, dar care taie exact acolo unde doare.

„Acum ești liberă, nu?”

„Să vedem cât stai singură.”

Glume care nu sunt amuzante, aluzii care nu sunt nevinovate, comentarii care trădează o lipsă de empatie ce ar trebui să fie imposibilă în oameni maturi.

Dar cea mai grea lovitură vine din presupunerile pe care lumea le aruncă asupra ta ca niște pietre mici, dar constante:

că ai stricat o familie,

că nu te-ai gândit la copil,

că ai vrut libertate,

că nu ai știut să „faci lucrurile să meargă”.

Toate acele proiecții sunt atât de departe de adevărul pe care îl porți în suflet, încât uneori simți că trăiești două povești în paralel:

cea reală, în care ai luptat până nu ai mai putut, în care ai îndurat, în care ai sperat, în care ai încercat din nou și din nou…

și cea pe care o văd alții, construită doar pe aparențe și prejudecăți.

Realitatea?

Foarte des, divorțul este exact opusul egoismului.

Este un sacrificiu.

O tăiere dureroasă, dar necesară, pentru ca un copil să crească într-un mediu sănătos.

Pentru ca el să vadă că demnitatea nu se negociază, că iubirea nu înseamnă să accepți tăcerea, frica, absența, lipsa de respect, compromisul peste compromis.

O femeie care alege să plece nu fuge.

Ea salvează.

Pe sine și, de multe ori, pe copilul ei.

Dar în societatea românească, unde generatii întregi au fost crescute cu „rabdă, mamă, că nu-i totul roz”, curajul unei femei este deseori confundat cu vinovăția ei.

Iar demnitatea ei — cu egoismul.

Puterea ei — cu libertinajul.

Schimbarea ei — cu rușinea.

E dureros cât de puțin se vorbește despre ce înseamnă cu adevărat să rupi un cerc vicios transmis de generații.

Cât curaj îți trebuie să spui „nu mai pot” în cultura în care „trebuie să poți” ți-a fost repetat de când erai copil.

Cât de greu e să alegi normalitatea, când anormalul este văzut ca tradiție.

Cât te costă să te ridici de la o masă la care ai stat până ai înțeles că nu ți se va oferi niciodată respectul pe care îl meriți.

Și totuși, în ciuda tuturor judecăților, în ciuda distanțelor, în ciuda glumelor, în ciuda privirilor, rămâne ceva ce nimeni nu poate lua unei femei divorțate:

demnitatea cu care a ales să-și recupereze viața.

Și poate că într-o zi, societatea va înțelege că nu e o femeie care a „stricat” ceva…

ci o femeie care a reparat ceva în interiorul ei.

O femeie care a schimbat destinul unui copil.

O femeie care a avut curajul să oprească ceea ce alții au îndurat în tăcere.

Într-o lume care prea des taxează sinceritatea și prea rar aplaudă curajul, o femeie divorțată nu e un avertisment.

Este o renaștere.

Și merită să fie văzută ca atare.

Serviciu clienți Strada X — Non-stop

 Pe strada mea există o lege nescrisă, o tradiție imemorială, un reflex pavlovian aproape: dacă se întâmplă ceva ciudat, suspect, dubios sau pur și simplu greu de explicat… toată lumea vine la mine la ușă. Nu la primar, nu la poliție, nu la vreun specialist. La mine. Sunt, practic, departamentul de urgențe al străzii. Cred că, dacă mâine ar apărea un OZN pe oaza de verdeata din fata, înainte să filmeze cineva pentru TikTok, tot ar bate cineva la mine: “Auzi, vii puțin până jos?”

Totul a început când vecina de lângă mine a avut parte de o “vizită” neinvitată. A intrat cineva peste ea în casă, a spart, a cotrobăit… iar primul lucru pe care l-a făcut după ce a realizat ce s-a întâmplat a fost să vină la mine, direct, fără să stea pe gânduri. Nici nu știu dacă apucasem să-mi fac cafeaua. Și uite-mă pe mine: telefon în mână, sun la poliție, explic, gestionez. După aceea, am pornit într-o misiune de semi-detectiv: ne-au spus că s-a văzut o mașină suspectă pe camere, noi am pornit la vânătoarea de indicii, am mers la poliție, am întrebat, am verificat dacă s-a făcut vreo arestare… La un moment dat simțeam că joc într-un episod low-budget din CSI: Strada Noastră.

Apoi, un alt episod genial. Într-o zi, o mașină oprită în mijlocul străzii, fix ca și cum ar fi parcat cineva pe banda 1 a universului. În interior: o persoană întinsă pe bancheta din spate, dormind profund. Gen “n-aud, n-aud, dorm mai departe”. Vecinii au bătut în geam, au strigat, au încercat toate variantele posibile, cred că mai aveau un pic și îi cântau “Despacito”, că poate se trezește. Nimic. Atunci s-au gândit că poate e ceva mai grav, fie este o persoană căreia i s-a făcut rău sau poate chiar mai rău.  Evident, cine trebuia să vină? Eu. Am ieșit, am sunat la poliție, au venit, au analizat situația și… surpriză! Omul era sub infleunța unor substanțe.., nu doar adormit. Așa că iar m-am trezit în postura de “coordonator al situațiilor bizare de pe stradă”.

Și nici nu apuc să uit un incident, că vine altul. A fost și un mic accident, ceva lovituri între mașini… ghici la cine s-a venit? Da, corect. Eu: “Poți să suni tu?” “Poți să le explici tu?” “Poți să ne spui ce să facem?” Încep să cred că, dacă vine Apocalipsa, tot eu voi fi sunat primul. Poate îmi pun o plăcuță pe ușă: “Serviciu clienți Strada X — Non-stop”.

Acum, partea amuzantă e că, deși toată treaba asta e haioasă, de fapt spune ceva foarte fain despre comunitatea în care trăim. Pe bune: cât de important e să ai vecini cu care vorbești, cu care colaborezi, cu care te ajuți. 

Siguranța caselor, siguranța copiilor care se joacă pe stradă, liniștea străzii — nu vin de nicăieri. Vin din faptul că oamenii sunt atenți unii la alții.

Prefer o sută de vecini care mă bat la ușă pentru orice, decât o stradă în care nimeni nu vede nimic, nu întreabă nimic și fiecare trăiește în bula lui. Așa că, în mod oficial, îmi asum: da, eu sunt “telefonul de urgență uman” al străzii. Măcar știu că trăiesc într-o comunitate vie, unde lumea chiar se pasă.

Și dacă tot m-am obișnuit cu rolul ăsta… mă gândesc să-mi pun și o sonerie mai serioasă. Poate chiar cu lumină de alarmă. Să intre oamenii în atmosferă

La taifas cu David

Relația cu David este, pentru mine, una dintre cele mai importante părți ale vieții mele. El este prioritatea mea înaintea tuturor lucrurilor, oricât de complicate sau solicitante ar fi zilele mele. 

Într-o seară, după ce am citit pe Instagram un set de întrebări recomandate pentru o discuție sinceră între părinte și copil, am simțit impulsul să pornesc o conversație cu el. Nu mă așteptam ca răspunsurile să fie atât de profunde și să mă atingă atât de mult.

Ne-am așezat împreună, într-o atmosferă liniștită, și am început.

Prima întrebare:

Eu: „David, tu te simți destul de iubit de mine?”

David: „Da. Îmi spui, îmi arăți și mereu știu că ești acolo. Îmi place cā ne începem ziua şi o încheiem cu îmbrățișare și te iubesc. Şi îmi place cântecul pe care mi-l cânți, în unele dimineți!( “Bună dimineața, Te iubesc!”)

Răspunsul lui scurt, dar plin de încredere, mi-a încălzit inima. E reconfortant să afli că ceea ce faci în fiecare zi ajunge exact acolo unde trebuie: în sufletul copilului tău.

A doua întrebare:

Eu: „Care e cel mai frumos cadou pe care ți l-am făcut?”

David: „Viața! Dacă nu mă nășteai, nu puteam primi iubirea ta. Nu puteam să mă bucur de călătorii, vacanțe, spectacole.”

Am rămas fără cuvinte. Copilul meu tocmai transformase o întrebare banală într-o declarație care m-a cutremurat. Atât de simplu, atât de sincer.

A treia întrebare:

Eu: „Când îmi ceri ajutorul la teme, când vrei să înțelegi ceva… e ok felul în care te ajut? Ai vrea să fac altfel?”

David: „Nu. Mereu îmi oferi ajutorul. Ai mai multă experiență ca mine și îmi explici variante diferite. Tu le știi pe toate!”

A zâmbit când a spus-o, dar am simțit în spatele cuvintelor lui o încredere reală în mine. Iar asta este neprețuit.

A patra întrebare:

Eu: „Când ești supărat, speriat sau trist, ce ți-ai dori să fac?”

David: „Nimic în plus față de ce faci deja. Simți când ceva nu e ok și mă îmbrățișezi, mă încurajezi și mereu mă faci să râd.”

Pentru un copil, a fi văzut și înțeles în momentele grele înseamnă siguranță. Iar faptul că el simte asta m-a liniștit profund.

A cincea întrebare:

Eu: „Ai simțit vreodată că sunt prea ocupată sau nedisponibilă pentru tine?”

David: „Doar când ești în call sau în meeting la muncă. În rest, mereu dacă te rog faci lucruri cu mine și cauți compania mea, chiar și atunci când eu vreau să mă joc pe PS.”

Mi-am dat seama, încă o dată, cât de importante sunt momentele mici și prezența noastră reală în viața copiilor.

La final, i-am spus:

„M-ai făcut să fiu liniștită. Simt că fac un lucru bine cu tine.”

Iar el mi-a răspuns:

„Tu mereu faci lucruri extraordinare cu mine și mereu îmi spui cât de mult mă iubești și că sunt cel mai frumos lucru din viața ta. Și îmi place când îmi spui asta, pentru că simt și văd că nimeni nu e mai presus de mine.”

Am închis discuția cu un zâmbet și cu o recunoștință imensă. Uneori, copiii au un mod incredibil de simplu și clar de a ne arăta că suntem pe drumul 

La 11 ani, un copil se află la granița dintre copilărie și preadolescență. E o perioadă în care identitatea începe să se contureze, încrederea în sine se formează și nevoia de siguranță emoțională este uriașă. În contextul în care a trecut și prin experiența divorțului părinților, aceste nevoi devin și mai sensibile.

Copilul are nevoie să știe, fără nicio urmă de îndoială, că dragostea părintelui rămâne constantă, stabilă și necondiționată. Rutinele, conversațiile sincere, prezența reală și momentele de conectare emoțională sunt pilonii care îl ajută să se simtă protejat și iubit, chiar dacă lumea din jur se schimbă.

Relația mea cu David nu este doar o prioritate – este fundamentul pe care el își construiește încrederea în sine, modul în care va privi relațiile viitoare și felul în care va gestiona emoțiile. Iar această discuție, atât de simplă și totuși atât de profundă, mi-a reamintit cât de important este să rămân prezentă, deschisă și disponibilă pentru el, indiferent de contextul vieții.

Pentru că, dincolo de orice schimbare, copilul are nevoie să știe un lucru esențial: dragostea părintelui rămâne acolo, întreagă, neclintită și mereu de partea lui.

Când marea devine curaj

Dacă mi-ar fi spus cineva, acum cinci ani, că o să intru în mare în Irlanda, iarna, probabil că aș fi râs cu lacrimi și aș fi întrebat dacă e totul în regulă sau are nevoie de medicamente. 

Eu? Baie în ocean, în decembrie? 

Nici vorbă. 

Îmi imaginam doar frig, valuri tăioase și un „nu” ferm, venit din toate fibrele corpului meu.

În primii ani aici, când îi vedeam pe cei care se aventurau în apă în lunile reci, îi priveam cu o combinație de uimire și nedumerire. Păreau veniți din altă lume. „Oare ce-o fi în mintea lor?”, mă întrebam.

„Chiar nu simt frigul? Sunt duși?”

Și, în secret, mă întrebam și de ce au atâta lumină în priviri când ies din apă.

Nu înțelegeam. Nu știam. Nu îndrăzneam să-mi imaginez că într-o zi voi simți și eu acel ceva.

Dar lucrurile mari nu vin niciodată cu fanfară. Vin încet, pe vârfuri, ca niște schimbări mărunte pe care la început nici nu le bagi în seamă.

Așa a venit și prima mea intrare în apă rece. A fost un amestec de curiozitate, frică și un impuls interior greu de explicat. Ca și cum marea mă striga pe nume.

Și de acolo… s-a deschis o lume nouă.

Azi sunt deja în al doilea an în care nu mă mai opresc la pragul anotimpurilor. Nu mă opresc la temperatură, la vânt, la calendar sau la teama că uneori intru singură.

Pentru că între mine și ocean s-a creat un fel de pact tăcut. Un pact al adevărului.

În apa rece nu poți minți.

Nu poți fugi de tine.

Nu poți ascunde ce simți.

Totul se dă la o parte, ca un val care se retrage… și rămâi tu. Tu, cu respirația ta, cu corpul tău, cu forța ta pe care nici nu știai că o ai.

Acolo, în frigul care îți mușcă pielea, am descoperit curajul.

Un curaj diferit, stabil, profund.

Un curaj care nu țipă, ci șoptește: „Poți. Continuă. Ai încredere.”

Nu înotul în sine mi-a schimbat viața… ci felul în care m-am văzut pe mine după fiecare intrare în apă.

Este uimitor cum câteva minute în ocean pot să-ți răstoarne lumea. Te trezesc. Te curăță. Îți reașază gândurile.

E ca și cum marea îți spune, de fiecare dată:

„Lasă aici tot ce te apasă. Ia cu tine doar ce te face lumină.”

În apa rece am învățat că frica nu dispare… dar devine navigabilă.

Că pot avea încredere în mine chiar și atunci când tremur.

Că liniștea nu e un loc, ci o stare pe care o poți crea în mijlocul haosului.

Că uneori trebuie doar să pășești înainte — chiar dacă fiecare celulă din tine spune “nu”.

Și mai ales… că sunt vie.

Poate de asta intru în ocean iarna.

Nu ca să mă testez.

Nu ca să par curajoasă.

Ci ca să-mi reamintesc cine sunt atunci când dau la o parte tot zgomotul lumii.

Marea are un fel uimitor de a te pune înapoi în tine.

Te ia cu totul — și îți returnează doar esențialul.

Finalul pe care îl simt în fiecare fibră

Și poate că asta este, de fapt, magia: nu apa rece, nu curajul, nu adrenalina.

Ci felul în care, pentru câteva clipe, te întorci la sinceritatea ta primară, la esența ta neșlefuită.

Felul în care marea îți amintește că ești făcut din aceeași forță ca valurile — că te poți lovi, te poți prăbuși, te poți ridica iar.

Când ies din ocean în mijlocul iernii, cu pielea arzând și inima bătând ca o tobă veche, simt că port în mine o bucată de infinit.

Ca și cum fiecare val m-a rescris.

Ca și cum întreaga lume tace pentru o secundă… și rămâne doar adevărul.

Iar adevărul e acesta:

nu apa m-a schimbat, ci curajul de a păși în ea.

De a spune „da” acolo unde ani la rând am spus „nu”.

De a-mi lua propriul destin de mână, chiar tremurând, și de a merge înainte.

Acolo, în frigul care taie și vindecă deopotrivă, am învățat cea mai importantă lecție:

Când intri în mare iarna, nu cauți să supraviețuiești frigului.

Cauți să te regăsești pe tine.

Și te găsești.

De fiecare dată

Totul este să vrei! 

Când curajul tău îi face pe ceilalți să se retragă

 Există momente în viață când curajul de a fi tu însăți vine la pachet cu pierderi neașteptate. Nu doar

un partener sau o rutină, ci și oameni pe care îi credeai aproape pentru totdeauna.

După divorț, am început să-mi construiesc o nouă viață. 

A fost greu la început — o alta dinamica a casei, nopțile în care nu știam dacă am făcut bine sau rău. Dar, treptat, am început să respir altfel. Să redescopăr bucuria lucrurilor simple: un zbor către o destinație nouă, o cafea băută în liniște, un apus văzut fără grabă.

Și, în tot acest proces, am observat ceva dureros: unele prietenii s-au schimbat. Oameni care altădată îmi erau confidenți au început să se răcească, să evite conversațiile, să tacă atunci când povesteam despre cât de rau sau de bine mă simt.

La început m-am întrebat ce am greșit. Apoi am înțeles: nu greșisem nimic.

Unii oameni nu pot privi fericirea altcuiva atunci când nu au curajul să o caute pe a lor. Pentru unii, libertatea mea a devenit o oglindă în care nu se simțeau pregătiți să se privească.

Eu am făcut pasul pe care și-l doreau, dar nu-l puteau face. Am avut curajul să spun „gata”, să aleg liniștea în locul compromisului, să-mi asum singurătatea ca pe o etapă de creștere, nu ca pe o pedeapsă. Și asta a fost prea mult pentru unii.

Dar am învățat ceva esențial: când îți schimbi viața, nu doar tu te transformi — și relațiile tale o fac. Unele cresc odată cu tine, altele se ofilesc. 

Nu pentu că nu ar fi existat iubire, ci pentru că vibrațiile voastre nu mai sunt pe aceeași frecvență.

Astăzi, privesc acele prietenii pierdute cu recunoștință, nu cu amărăciune. Au fost parte dintr-o etapă care m-a format, dar nu din cea care mă definește acum.

Am învățat că e în regulă să merg mai departe. Că nu trebuie să te scuzi pentru fericirea ta. Că nu e arogant să fii bine — e o formă de recunoștință pentru viață.

Adevăratele prietenii rămân lângă tine chiar și când alegi alt drum. Celelalte… se risipesc atunci când lumina ta devine prea puternică pentru umbrele lor.

Și e în regulă.

Pentru că, la final, nu pierzi oameni — câștigi liniște.

Când începi terapia și descoperi cine ești cu adevărat: o călătorie dureroasă, dar eliberatoare

Începutul terapiei e o confruntare cu tine. Descoperi traume, durere și, treptat, curajul de a te alege pe tine.

Să începi terapia nu e un pas ușor. De fapt, e una dintre cele mai grele și mai curajoase decizii din viață. E drumul prin care ajungi să te vezi, să te înțelegi și, în cele din urmă, să te iubești așa cum ești. Dar până acolo... doare.

Drumul meu a inceput acum 3 ani....

Când începi terapia: o călătorie dureroasă, dar eliberatoare

La început, crezi că vei merge la terapie doar pentru a vorbi despre ce te doare acum. Crezi că vei găsi câteva răspunsuri rapide și că te vei simți mai bine.

Dar, pe măsură ce intri mai adânc, înțelegi că terapia nu e despre „reparații rapide”. Este despre adevăr. Despre confruntarea cu tine, cu trecutul tău, cu părțile din tine pe care le-ai ascuns de atâta timp.

Asa am crezut eu: Merg, vorbesc despre ce ma doare, fixez si apoi totul este un nor roz si plin de fericire. 

Când încep să iasă la suprafață rănile?

Descoperi traume despre care nu știai că există. Îți dai seama că multe dintre reacțiile tale nu vin din prezent, ci din copilărie.

Acolo ai învățat, poate, că iubirea se câștigă — că trebuie să fii buna, perfecta, utila, ca să fii iubita.

Și, fără să-ți dai seama, ai devenit un people pleaser. Ai început să trăiești pentru ceilalți, sperând că, dacă vei fi suficient de bună, cineva te va vedea.

Când doare cel mai tare?

Când începi să scoți aceste lucruri la lumină, doare.

Doare să-ți dai seama că o mare parte din viață ai trăit ghidată de frică, nu de iubire.

Doare să realizezi că ai acceptat mai puțin decât meritai, doar pentru a nu pierde afecțiunea cuiva.

Că în relațiile tale ai fost mereu „a doua opțiune”, pentru că, undeva în tine, asta părea normal: niciodată nu ai fost pe primul loc.

Când începi să te vindeci?

Procesul de vindecare este plin de teamă și de îndoieli.

Când începi să spui „nu”, să pui limite, să alegi liniștea, apare vinovăția.

Te temi că vei răni oameni dragi prin felul în care te schimbi.

Dar, în realitate, nu faci decât să înveți să te alegi pe tine.

Iar asta cere curaj și o voință uriașă. 

Curajul de a nu te mai minți.

 De a rămâne prezentă în fața durerii, fără să fugi.

Când începi să te pui pe tine pe primul loc?

Într-o zi, lucrurile se schimbă.

Începi să vezi altfel viața. Începi să alegi conștient, nu din frică.

Înveți să te oprești, să-ți asculți corpul, emoțiile, să spui cum te simți, chiar și atunci când iubești persoana respectivă.

Înveți că iubirea adevărată nu înseamnă să te sacrifici, ci să fii tu, complet și sincer.

Înveți că vindecarea înseamnă să te întorci la tine.

Terapia nu e un drum ușor — dar e un drum spre tine

Să spui lucrurilor pe nume, să recunoști cum te-ai simțit, să înfrunți trecutul — toate acestea dor.

Dar, pas cu pas, începi să simți libertatea.

Înveți că nu ești definită de rănile tale.

Că meriți iubire fără să o ceri.

Că ești suficientă, exact așa cum ești.

Și, la final, realizezi că cel mai mare act de curaj este să te alegi pe tine.

După Divorț – Drumul Înapoi Spre Mine

 

Au fost doi ani până am avut curajul să rostesc, cu voce tremurată, cuvintele care îmi ardeau în piept: „Vreau să divorțăm.” Doi ani in care am mers la terapie, doi ani in care refuzam sa accept ca am dat gres. Pentru ca, pana sa inteleg, asa am vazut aceasta decizie. Ca o infrangere. 

Doi ani în care am purtat masca unei femei „puternice”, dar care se topea pe dinăuntru. 

Inainte de acest doi ani au fost ani în care m-am convins că, poate, dacă mai rabd puțin, lucrurile se vor schimba. Că iubirea, respectul, liniștea — toate vor reveni. 

Dar n-au mai venit.

Mi-a fost frică. Nu de singurătate, ci de reacția lui. De momentul acela în care urma să spun adevărul și să rup echilibrul fragil dintre noi. 

Mă temeam că vor fi țipete, reproșuri, priviri care taie. Așa că am amânat. Am tăcut. Am făcut pași mici, invizibili, spre libertate.

Și totuși, când am spus-o, am făcut-o cu grijă. 

Deși eram nefericită, am ales calea blândeții. Am făcut concesii doar ca să avem o despărțire amiabilă, să-i fie lui mai ușor. Am fost femeia care a pus mereu pe primul loc confortul celuilalt, chiar și atunci când inima ei sângera.

Dar viața nu te cruță doar pentru că ești bun.

Durerea a venit repede — atunci când fiul nostru a fost rănit.

El, tatăl, a decis să-i prezinte noua parteneră la doar câteva săptămâni după ce o cunoscuse. Fără o vorbă către mine, fără o pregătire pentru copil, fără un gând la impactul emoțional. 

A fost o lovitură pentru fiul nostru, una care a lăsat urme. Momente in care el a vrut sa ma protejeze, sa nu imi spuna si, pentru ca nu voia sa ma raneasca, fiind un copil, nu a stiut cum sa ascunda asta, asa ca imi spunea ca nu se simte bine, ca ii este rau. 

Apoi, cand am aflat si am incercat sa oblojesc ranile, si el a decis ca nu vrea sa mearga la tatal lui o perioada, tatal lui m-a acuzat pe mine de decizia fiului. Fara a dori, o secunda, sa vada ce a facut gresit. 

Iar eu, ca mamă, am simțit cum mi se frânge inima pentru el — din nou.

Apoi au venit șicanele, reproșurile, vorbele reci.

Orice făceam era „greșit”, pentru că eu am vrut divorțul. Ca și cum acel curaj de a pleca din nefericire ar fi fost o vină pe viață.

Am vândut mașina , pentru că el avea deja masina de la firma. A cerut sa o vindem fara sa se gandeasca o secunda cum voi putea sa il duc pe David la antrenamente, la diferite activitati. Am spus ok, o cumpar eu. Si  i-am dat banii pe masina. 

 Iar când i s-a stricat masina lui, a folosit masina care, candva, fusese a noastra. Nici nu cred ca a realizat ca puteam sa fiu si eu rea, si sa nu i-o dau. 

A fost un gest de omenie, făcut din reflexul vechi de a avea grijă, chiar și de cel care nu a mai avut grijă de mine. Am vrut pace, dar am primit indiferență.

Cand a facut infarct, am fost cea care l-a dus la spital, m-a durut cand mi-a spus ca au confirmat si medicii infarctul. Desi, cand i-am spus ca asta este si ar trebui sa mergem la medic, iar m-a jignit "Da, tu esti foarte desteapta, le stii pe toate. Acum esti si medic. "

Și au fost momente în care m-am simțit extenuata, singura. Mai ales atunci când, într-un weekend, i-am cerut să stea cu fiul nostru și mi-a spus:

„Nu sunt baby-sitter-ul copilului tău.”

Copilul nostru. Al nostru, dar parcă mereu doar al meu. Pentru că eu am fost acolo — la teme, la febră, la emoții, la visuri. Eu am fost prezența constantă atunci când el era plecat, ocupat sau „nu putea”. Cand nu il putea lua de vinerea, ca trebuia sa lucreze sambata. Nu i-am spus sa isi angajeze baby sitter. A fost o bucurie sa stau cu David. Sau in vacantele scolare, cand am fost constienta ca ar trebui sa isi ia zile de concediu ca sa stea cu David, am fost ok sa stea la mine David. 

Și totuși, printre toate aceste răni, cea mai adâncă nu a venit de la el.

Ci de la mama mea.

De la femeia care ar fi trebuit să-mi fie adăpost, nu ecoul durerii mele.

Ea a ales să ii rămână aproape, să vorbească cu el, să-l ajute in diverse momente.

Și nu pot să nu mă întreb, în nopțile când tăcerea e grea:

Cum poate o mamă să se apropie de omul care i-a rănit fiica?

Cum poți să fii martoră la lacrimile mele, la suferinta mea și, totuși, să-i întinzi lui mâna?

Am fost jignită, umilită, făcută să mă simt mică. Si ea a vazut, a fost acolo. 

Au fost persoane care mi-au spus: " Dar cum poate mama ta sa fie, inca, apropiata de familia lui si de el? " au fost insinuari ca daca si mama mea e " de partea lui" oarecum, sigur eu am fost cea care am fost nebuna sa cer divortul. 

 Intr-o zi, el mi-a spus clar:

„Te urăsc. Sunt invidios pe tine, pentru că ție îți e bine.”

M-am uitat la el și am înțeles, în sfârșit, că ura lui nu e despre mine.

E despre neputința lui de a-și vindeca propriile eșecuri.

Astăzi, nu mai port nici furie, nici dorință de răzbunare.

Port doar o dorință simplă: vindecarea.

Vreau să învăț să trăiesc frumos, chiar și după tot ce a fost.

Vreau să-l cresc pe fiul meu cu iubire, echilibru și încredere — nu cu frica și tensiunea pe care le-a cunoscut prea devreme.

Vreau să-i arăt că viața poate fi bună, chiar și atunci când o iei de la capăt.

Suntem doi — eu și el.

Și asta e suficient.

Să fim noi, să râdem, să construim, să ne bucurăm de lucrurile mici.

Pentru că da, pot singură.

Pot să refac viața noastră din fragmente, să o umplu de lumină și sens.

Și într-o zi, știu sigur, nu o să mai doară. O să rămână doar recunoștința că am avut curajul să plec — și să mă regăsesc

Confesiune

Uneori, ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici! Într-o zi, ne vom ridică și vom privi înapoi, realizând că viața noastră ar fi putut fi diferită dacă am fi găsit puterea în interior.

Rănile încep să se vindece; copilul interior capătă înțelegere, permițând adultului să ia decizii corecte.

Mă privesc cu mândrie pentru cât de mult am crescut și am învățat. Sunt deosebit de mândru că am ales să-mi vindec sufletul decât să-l las să locuiască în întuneric și tristețe.

Într-o lume în care ne străduim pentru bunăstare și sănătate mintală bună, este vital să recunoaștem de ce trecutul persistă până când alegem să ne vindecăm. Când îți dorești cu adevărat să te vindeci din toată inima ta, vei descoperi calea către vindecare, pace și locul meritat după care ai tânjit mereu, mai degrabă decât pe cel pe care ai crezut din greșeală că îl meriți.

Mergi în terapie, mi-au spus.

Trebuie să fac terapie, mi-am spus.

Terapia ajută să închizi traume, să descoperi motivul pentru anumite comportamente, am citit.

Și uite-mă, după aproape doi ani de terapia săptămânala că mă uit în spate și plâng.

Plâng pentru că am descoperit lucruri.

Plâng pentru că am învățat lucruri.

Încă lucrez la unele.

Încă încerc să le înțeleg pe altele.

Dar în toată călătoria asta mi-am explicat mie, Simona, adultul, de ce la 45 de ani încă mai caut validare.

De ce toate cuvintele frumoase, toate aprecierile, toate gesturile frumoase făcute de cei care mă iubesc, nu sunt suficiente, nu mă mulțumesc.

Pentru că o viață întreaga, practic, fetiță aia mică, cu bujori în obraji și care își dorea să fie veselă, caută încă iubire și ca adult de la cine nu a primit niciodată. Sau nu a primit cum și-a dorit.

Și cursul asta al vieții a dus-o în multe prăpastii, din care a ieșit și nu a spus nimic nimănui despre ele, chiar dacă au lăsat urme adânci, în suflet, pe corp și în percepția despre oameni.

I-a fost frică să spună că să nu audă: " Meritai asta! Tu nu meriți nimic bun!" Și uite cum a lăsat să fie batjocorită, să fie pe ultimul loc, să i se spună că este urâtă, proastă, că nu merită nimic bun.

Și a crescut, și a spus că nu, eu o să fac bine, o să încerc să arăt că merit iubire.

Da, o să mă mulțumesc cu ce primesc, pentru că, la vreme de seceta este bună și o ploaie cu gheață.

Și am hoinărit, așa, prin viață, fără să îmi pese că am fost înșelată, pentru că am primit îmbrățișări, pentru că am primit acel te iubesc.

Nu mi-a păsat că am fost abuzată, pentru că, până și abuzatoul mi-a spus că mă iubește. Port și acum urmele dureroase ale acelor zile, le ascund adânc, în cele mai îndepărtate sertare ale minții, și ies la iveală când văd cazuri asemănătoare.

Nu a contat când mi s-a spus că niciodată nu voi fi eu cea aleasă, dar mă iubește și să ne bucurăm de ce avem împreuna. Am spus da și am fost fericită, parțial. Pentru că, nu-i așa, de ce să merit mai mult? Am fost învățată, într-un mod dureros, că eu nu merit să fiu iubita, eu nu merit să fiu văzută, așa că pentru mine era normal să nu fiu eu piesă de căpătâi în viață cuiva.

Toate aceste "acceptări" le-am făcut din dorința de a primi ceea ce Simona copilul nu a primit.

Am plâns, am înghițit lacrimile, le-am șters și am mers înainte.

Viață avea să îmi ofere de multe ori oportunități în care puteam fi bine, dar eu mereu alegeam partea grea, pentru că un om care e sigur că nu merită să fie iubit, nu merită să fie văzut și apreciat, invata sa nu aiba asteptari. Am început să cred cu toată ființa mea că nu merit nimic, că nu voi fi niciodată fericită, dar în schimb, niciodată nu am încetat să urc pe scară profesională, pe scară socială, să mă implic, să ofer totul, chiar și cu riscul de a mă face pe mine să sufăr. Am căutat aprecieri din toate parțile, am fost persoană care niciodată nu a spus nu ( încă mai tind să fac asta), am ales ce doreau alții în detrimentul la ce voiam eu, pentru că mereu îmi spuneam: cui i-ar pasă de ce cred sau vreau eu.

Și am greșit! Am greșit atât de mult, dar aceste lucruri probabil m-au construit și m-au ajutat să devin persoană care, la 45 de ani să își dorească să se oprească din alergătura asta, care mă obosește, și să nu mai caut validarea unei singure persoane.

Acea validare nu va veni niciodată, și nu pentru că nu o merit, ci poate pentru că persoană respectivă nu știe cum să mi-o arate, să mi-o spună. Deși, am motivele mele să cred că știe.

Am luat decizia de a renunța pentru a-mi fi mie bine.

Închei, pentru că nu mai am putere să scriu azi, dar las aici câteva rânduri în engleză, pe care o să încerc să le traduc în română, dar îmi place mai mult cum sună în engleză:

One of the most difficult goodbyes occurs when we love a person and, at the same time, we see that it is not possible to build a healthy relationship by their side. It is a moment of deep introspection, where the heart and mind are debating between staying or leaving.
Well, staying would imply continuing to wait for changes that do not arrive, tolerating actions that hurt us, accepting the slightest effort, losing ourselves in the attempt not to lose it. Sometimes, hope ties us to unsustainable situations. We cling to the idea that things will improve, but the reality is that it doesn't always happen that way. Courage is in recognizing when it's time to let go and let go.
We know that leaving will hurt; but it will be the route that will lead us to heal. The pain of farewell is inevitable, but it is also the first step towards healing. By moving away from what hurts us, we allow our wounds to heal. It is an act of self-love and self-care.
Instead, staying alone will continue to open the wound more and more. Remaining in a toxic or unsatisfactory relationship prolongs the suffering. Every day we spend in that situation, the wound deepens. It's like we're tearing an open wound over and over again.
Sometimes you choose to leave, not for lack of love for that person, but for your self-love that moves you to take care of yourself. And with love you leave. The decision to leave is not an act of lack of love for the other person, but an act of love for oneself. That is to say: "I love myself enough not to allow myself to continue suffering." And in that self-love, we find the strength to say goodbye, be in PEACE and move forward.
Remember that every farewell is an opportunity to grow, learn and transform yourself. Sometimes, the greatest act of love is to let go of what no longer nourishes us, to give space to new experiences.

Romana : 
Unul dintre cele mai dificile rămas-bunări apare atunci când iubim o persoană și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea. Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat între a rămâne sau a pleca.
Ei bine, a rămâne ar însemna să așteptăm în continuare schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm cel mai mic efort, să ne pierdem în încercarea de a nu pierde. Uneori, speranța ne leagă de situații nesustenabile. Ne agățăm de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu întotdeauna se întâmplă așa. Curajul constă în a recunoaște când este timpul să renunți și să renunți.
Știm că plecarea va răni; dar va fi traseul care ne va conduce la vindecare. Durerea de rămas bun este inevitabilă, dar este și primul pas către vindecare. Îndepărtându-ne de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire de sine și îngrijire de sine.
În schimb, a rămâne singur va continua să deschidă din ce în ce mai mult rana. A rămâne într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința. În fiecare zi pe care o petrecem în acea situație, rana se adâncește. Parcă rupem o rană deschisă iar și iar.
Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de dragoste pentru acea persoană, ci pentru iubirea ta de sine care te mută să ai grijă de tine. Și cu dragoste pleci. Decizia de a pleca nu este un act de lipsă de iubire față de cealaltă persoană, ci un act de iubire față de sine. Adică: „Mă iubesc suficient de mult încât să nu-mi permit să sufăr în continuare”. Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm la revedere, să fim în PACE și să mergem înainte.
Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a vă transforma. Uneori, cel mai mare act de iubire este acela de a renunța la ceea ce nu ne mai hrănește, de a oferi spațiu unor noi experiențe.

Bun venit, 2025!

Când deschidem ușile Noului An, când aruncăm Vechiul și îmbrăcăm Noul, voi ridica paharul de șampanie nu doar pentru Noul An, cat și pentru mine!
De ce? Pentru ca anul care tocmai se încheie m-a aruncat în ape tulburi, în care nu am mai fost, în care nu am mai înotat și am crezut ca nu o să reușesc să supraviețuiesc.
Au fost zile când am vrut să renunț, au fost zile când am crezut ca nu se mai termină.
Dar ce e important este ca nu am renunțat! Am continuat sa merg înainte, opțiunea înapoi nu exista!
Chiar și când am fost epuizată, speriată, dezamăgită, rănită, când mă îndoiam ca mai pot duce am continuat să îmi spun: Hai, Simona! Poți încă puțin!
Nu am renunțat! Nu prea știu să renunț! Chiar și atunci când insist in aceeași greșeală…
Așadar, la miezul nopții voi închina paharul pentru forța de care nu am fost conștientă, pentru toate lecțiile învățate și pentru persoana care am devenit în ultimile 12 luni.
La mulți ani!
Închin paharul pentru capacitatea de a ieși din furtuni, și de a crede în zilele senine care vor veni!
Pentru puterea de a-mi învinge teama ca nu voi reuși!
Pentru Simona care nu mai vrea să se lase condiționată și condusă de comportamentul altora!
Pentru un viitor și un an fantastic! Cu tot ce are pregătit! Voi trece și-ți voi zâmbi, Anule Nou!
Pentru ca merit!
Pentru ca am dus atâtea lupte!
Iar tu, 2024, nu te-ai lăsat până când nu m-ai făcut să am ultimile piese din puzzle în mână până în ultimile ceasuri ale tale!! Promit să le așez la locul lor! Sunt 98% pregătită!
La mulți ani, 2025!
Rămas bun, 2024!
Mulțumesc pentru ce mi-ai adus!