Mâine ar fi fost ziua celui mai iubit dintre pamântenii mei.
Ar fi împlinit 78 de ani.
Și chiar dacă timpul a trecut și viața m-a așezat în alte locuri, pierderea lui rămâne la fel de vie în mine, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.
Pe tata îl chema Neculai si era născut de Sf Nicolae.
e cadou frumos a primit bunica mea!
Numele acesta, simplu și atât de încărcat de blândețea lui, a devenit parte din familia noastră și din identitatea mea.
De fapt, mi-a ales numele Niculina, cand mama voia Madalina Ofelia, tocmai pentru ca noi doi să putem avea o zi doar a noastră.
Era felul lui de a-mi spune că legătura noastră era pentru totdeauna, chiar și într-un detaliu mic, dar atât de plin de sens.
Când eram mică, nu înțelegeam pe deplin gestul lui. Mi se părea doar o tradiție amuzantă: că avem aceeași zi de nume, că ne uram „La mulți ani” unul altuia și că în casă era o bucurie aparte pe 6 decembrie. Plus, făceam și mulți bani ca majoritatea invitaților ii aduceai cadou lui și uitau de numele meu de sfant. Asta, in glumă, și entru ca numai sfant nu eram eu:)
Dar, pe măsură ce am crescut, am înțeles ce însemna pentru el: era dorința lui de a fi legat de mine, de a avea un ceva doar al nostru care ne ține împreună.
Azi, când el nu mai e, acel gest a devenit una dintre cele mai prețioase amintiri ale mele.
Când am devenit mamă, am simțit o imensă bucurie că pot sa țin romisiunea facută la capatâiul tatălui meu, să duc mai departe acest fir nevăzut care leagă generațiile.
Și deși tata nu a apucat să-și cunoască niciodată nepotul, am simțit că trebuie să îi ducă numele.
Așa a apărut Nicholas, nume inspirat din cel al tatălui meu, un fel de continuare a poveștii lui, chiar dacă prin altă voce.
Așa cum tata și-a dorit să-și serbeze ziua de nume cu mine, am simțit și eu că vreau ca fiul meu să poarte în el o parte din tata, ca să putem, într-un fel, să sărbătorim cu toții împreună.
David vorbește adesea despre „bunicul Guță” — așa cum l-a auzit pe cei din familie pomenindu-l.
Mă întreabă cum era, ce făcea, ce îi plăcea, dacă ne facea să râdem, dacă era bun.
Și da, era bun.
Era un om cum rar se nasc: liniștit, cald, înțelept fără să-ți dea lecții, prezent fără să fie apăsător.
Era genul acela de tată care te ținea de mână doar când aveai nevoie, dar care era mereu acolo, indiferent dacă îl strigai sau nu.
Îi povestesc lui David despre el cu drag, uneori cu nod în gât, dar mereu cu zâmbet. Îi spun cât de norocoasă am fost să am un astfel de tată și cum cred, din tot sufletul, că ar fi fost adorat de bunicul lui.
Așa cum e pentru BAbi, lumina și bucuria ei, și pentru tata ar fi fost la fel.
Când David îmi spune: „Mami, mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe bunicul Guță”, mi se rupe ceva în mine, dar se și vindecă ceva: pentru că știu că tata trăiește prin întrebările lui, prin curiozitatea lui, prin felul în care copilul meu creste știind cine a fost.
Ziua de 6 decembrie rămâne una dintre cele mai speciale zile ale familiei noastre.
Este ziua noastră de nume : a mea, a tatălui meu, și a lui Nicholas.
E zi de lumină, de sărbătoare, de bucurie.
Dar, în același timp, e și o zi grea, pentru că este ziua în care ar fi trebuit să-l sărbătorim pe tata, și el nu mai este aici.
În fiecare an trăim în acest amestec ciudat de fericire și tristețe: aprindem lumânări, spunem „La mulți ani”, dar în suflet aprindem și o amintire.
Și totuși, cred că într-un fel, el este cu noi.
În felul în care îi rostim numele.
În felul în care îmi simt ziua mai plină, chiar și fără el.
În poveștile pe care le spun copiilor mei.
În lacrimile care curg în liniște și în zâmbetele care apar fără să-mi dau seama.
În faptul că iubirea lui a lăsat urme care nu s-au șters niciodată.
Mâine, ca în fiecare an, o să-i spun în gând: „La mulți ani, tata.”
Pentru că, oriunde ai fi, ești cu noi.
În mine, în David, în fiecare poveste pe care o ducem mai departe.
Te iubim. Te sărbătorim. Te purtăm. Mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu