Sunt un om al cuvintelor.
Cel mai ușor îmi este să mă exprim în cuvinte, să aștern gândurile în metafore și să visez în culorile optimismului.Nu de puține ori am fost pusă în față unui drum gol, fără copaci sau a unei foi albe, fără nimic încondeiat.Și am început, fără timiditate sau îndoială să plantez flori și copaci, să scriu povești și să aștern gânduri.
Asta este viață mea.
Ce am primit, am luat,
Ce mi-am dorit, am încercat.
În felul meu, să fac un vis aievea, să îl colorez după speranțele mele, așteptările mele și după ceea ce, Simona cea mică, visa când era copil.Și de multe ori am avut grădini extraordinare pe marginea drumului, cu copaci înfloriți, cu răsărituri și apusuri fantastice.
Oh, desigur că au existat și momente când a trebuit să ard hârtia, să tăi copacii, să schimb florile sau să le scot, sau să o iau pe câmpuri, unde drumuri nu existau și era greu și anevoios.
Dar am învățat din toate aceste experiențe, am plâns, am dat mărunt din gură, am căutat vinovați, am găsit vinovați, că până la urmă să realizez că pentru povestea mea, eu sunt singură responsabilă.
Am învățat că nu trebuie să schimb pe nimeni că să fie lângă mine și că eu nu trebuie să mă schimb pentru nimeni că să fiu fericită.
Acceptarea și aprecierea vin pentru ceea ce suntem și nu cu promisiunea că mai târziu ceva se va schimbă.
Mulți ani mi-a trebuit să învăț cu ne trebuie să fiu pe lacul nimănui sau să fac lucruri pentru a fi pe placul cuiva.
Eu îmi sunt suficient, mie, așa cum sunt.
Cine vine și vrea ceea ce am, fără modificări și fără ajustări, este persoană care îmi poate fi cea mai bună prietenă, cel mai bun partener, un minunat aliat.
De-a lungul timpului mulți oameni au intrat în viață mea. Ei au intrat să mă învețe lecții despre sinceritate, despre prietenie, iubire, înțelegere, minciună, dezamăgire, durere, decepție. Și le sunt recunoscătoare tuturor pentru aportul lor pozitiv iv în viață mea.
Pentru că, fie că a durut sau fie că mi-a adus zâmbete și fericire, a fost o lecție învățată, spre bucuria mea, spre avantajul meu. O experință, pe care, pe drumul meu c flori și copaci înfloriți am așezat-o în micile popasuri, făcute pentru cei care vor să poposească sau cei care, pe poartă micuța de lângă banca popasului, vrea să iasă.
ȘI sunt care au ales să iasă, sunt care i-am rugat eu să iasă sau i-am scos de pe drumul meu dar, cu bucurie, pot spune, că un număr mare au ales să rămână. Să sădească și ei flori, să mă ajute să curat copacii. Unii dintre ei, atunci când eram pe câmp, au făcut cărare pentru mine și au așezat câte o cană cu apă, să îmi trag sufletul.
Și lor vreau să le mulțumesc. Fie că au intrat ieri pe drumul meu fie că au intrat acum peste 4 decenii. Unii sunt familie, unii au devenit familie și unii sunt ‘ai mei’ de suflet.
Dacă nu v-am plictisit cu lungul post despre mine, va mulțumesc că ați citiți până aici.
Este un post pe care amân să îl fac de ceva timp pentru că nu mă simțeam pregătită sută la sută să îmi aștern pe hârtie durerile, bucuriile, succesul sau eșecul. Dar am primit termen până când trec în al 46 lea an de existența pământeană, așa că am decis să îl fac puțin înainte de deadline, așa cum, în toată viață asta am făcut totul pe ultima sută de metri sau « nițel mai târziu ».
Și acum sunt puternică și capabilă să încep să fac lucrurile când trebuie, iar dacă nu o pot face, nu pot să termin sau să ajut, am învățat că nu este o crimă să spun nu.
Cu siguranță că m-am aflat și eu în popasurile altor drumuri, cu siguranță că am fost și eu o lecție pentru alții, o dezamăgire pentru unii dar și din aceste experiențe am avut ce învață.Cumulul anilor, al vieții, al experiențelor ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem azi. Și sunt mândră pentru ceea ce sunt eu, azi.Sunt în punctul vieții în care nu trebuie să mai fac nimic pentru că persoanele din viață mea să mă vadă, nu mai trebuie să trec peste mine că să ajut pe alți, doar pentru a mi-i păstra lângă mine. Fiecare e liber să rămână sau să plece pentru ceea ce sunt eu și în ceea ce cred eu.Nu avem aceeași lungime, este foarte bine și foarte sănătos să separăm drumurile. Pentru că dacă nu o facem devine nociv, greu și dureros pentru toți această păstrare a aparențelor. Aparențe dureroase și cu adânci rădăcini în mentalitățile educației de acum 30 de ani.
Simona, cea care își dorește, încă, să joace șotron, cand soarele sărută luna.
English
I am a person of words.
It's easiest for me to express myself through words, to convey my thoughts in metaphors, and to dream in vibrant colours of optimism Numerous times, I have found myself on an empty road, surrounded by nothing but a blank page.
Each time, I began—without shyness or doubt—to plant flowers and trees, to write stories, and to gather my thoughts.
This is my life.
What I have, I have earned.
What I wanted, I pursued.
In my way, I strive to make my dreams come true, colouring them with my hopes and expectations, much like little Simona dreamed when she was a child.
There were many moments when I created extraordinary roadside gardens filled with flowering trees, breathtaking sunrises, and sunsets.
Of course, I also had to burn the paper, cut down the trees, change the flowers, or even uproot them entirely. At times, I had to take it to the fields without paths, and the journey was tough and arduous.
Through all these experiences, I learned—sometimes through tears, sometimes through conversations, and sometimes by looking for culprits—that I am solely responsible for my story.
I learned that I don’t need to change anyone to have them in my life, and I don't need to change myself for someone else's happiness.
Acceptance and appreciation come from embracing who we are, not from promises of future change.
For many years, I struggled with the idea that I had to choose sides or do things to please others.
I am enough for myself, just as I am.
Anyone who enters my life wanting what I have without requiring changes or adjustments has the potential to be my best friend, my ideal partner, and a wonderful ally.
Over time, many people have come into my life, teaching me valuable lessons about sincerity, friendship, love, understanding, lies, disappointment, pain, and deception. I am grateful to all of them for their positive contributions to my life.
Whether their presence caused me pain or joy, each encounter was a lesson learned—an experience I’ve placed at little rest stops on my journey for those who wish to pause or explore a new path.
Some chose to leave, some I asked to go, and others I pushed away. Yet, joyfully, I can say that many decided to stay to help me plant flowers and care for the trees. Some forged paths for me during my toughest moments and offered me cups of water to help me catch my breath.
I want to thank them, too—whether they came into my life yesterday or decades ago. Some are family, some have become family, and some are 'mine' at heart.
If I haven't bored you with my lengthy post about myself, thank you for reading this far.
I have hesitated to write this post for a while because I didn't feel fully ready to share my pains, joys, successes, or failures. However, I was given a deadline before turning 46, so I decided to write it just before that deadline, as I have often done everything else at the last minute.
Now, I feel strong and capable of starting projects when I need to. If I cannot complete something or provide help, I've learned that saying no is not a crime.
Indeed, I have found myself at the crossroads of others' paths. I have also been a lesson for some and a disappointment for others, and I have gained insights from these experiences.
The accumulation of years, life, and experiences has shaped us into who we are today, and I take pride in who I have become.
I am at a point where I no longer need to do anything just to be seen by the people in my life. I don’t need to overextend myself to help others to keep them close. Everyone is free to stay or go based on who I am and what I believe.
We may not all be on the same journey, and that is perfectly fine—it is healthy to part ways. Remaining attached can become harmful, challenging, and painful for everyone involved, especially if it results in maintaining hollow appearances rooted in outdated mindsets.
Simona, the one who still wants to play chess when the sun kisses the moon.
