Mi-e dor de satul meu

Mai exact este o comună, limitrofa Bacaului... comună unde am copilărit, am învăţat să scriu, să vorbesc, să glumesc şi să râd! Mi-e dor de uliţele satului meu, de casele bătrâneşti (care între timp dispar una câte una şi cele noi şi impunătoare le iau locul), de Biserică de la mine din sat... de emoţia pe care o trăiam în fiecare Sâmbătă Mare, când nu se mai termina treaba şi când nerăbdătoare tot întrebam pe mama: "Ce mai este de făcut?" ca să ştiu cum îmi fac planul de plecare... Copilărie.. dulce amintire şi plăcut tărâm în care totul era frumos... Sărbătorile Pascale mi-au plăcut mereu, aşteptam cu mare drag Săptămâna Mare când mergeam la slujbele Deniilor şi mai ales când în Joia Mare, la Slujba celor 12 Evanghelii făceam câte un nod pe o atâ adusă cu grijă de acasă şi cum ne puneam câte o dorinţă pentru fiecare nod şi trebuia să păstrăm aţă şi să desfacem nodul când dorinţa se împlinea... Acum realizez că niciodată nu am păstrat aţa aia mai mult de o săptămână, o rătăceam pe undeva prin casă... şi unele dorinţe mi se împlineau.. dar uităm de aţă, de nod... Eram fericită.. în curtea noastră mare şi frumoasă tata pregătea lemnele pentru cuptor, mai făcea treburi prin curte şi eu cu mama la bucătărie.. dar nu de multe ori mă regăseam lângă tata, ajutându-l la diverse lucruri şi el mereu îmi spunea: "Nu mi-a dat D-zeu un băiat dar mi-a dat o fată care face cât 10 băieţi".
În fiecare zi traversam strada şi când deschideam poarta era o pereche de bunici acolo, mereu zâmbind şi întrebându-mă ce mai fac, cerându-mi ajutorul la ceva, poftindu-mă la masă... De multe ori mă aşezam pe patul de lângă soba şi luăm una din pisici în braţe şi îl auzeam pe bunicu`: „Lasă cotoarba de mata jos, că te faci numai păr!” şi pe bunica, repede, în asentimentul bunicului, soţul ei iubit: „Monica, ştii că tanti aia a murit de la păr de pisică, vrei să mori şi tu?”. Mă uitam la pisica, o pupam pe bot frumos şi îi dădeam drumul.. apoi mă ridicam şi îmi mai băgăm nasul în dulapuri cu dulciuri... dar eram oprită: „E Săptămâna Mare, bunica, lasă că îţi fac diseară gogoşi! E tot ceva dulce!”... În Vinerea Mare uneori mergeam la Radomireşti şi acolo când treceam de colţul casei o vedeam pe ea, mereu pe fugă şi mereu cu o lumină şi o bucurie pe chip când ne vedea! Se oprea, dragă bunica, din tot ce făcea şi ne întreba de sănătate şi de ce mai vroia... dacă mergem la Înviere, dacă vrem răcituri (- piftie). Cum făcea ea răciturile... nu le face nimeni.. dar v-am mai povestit de puiul cu smântână al bunicii Ileana şi de răciturile ei...
Plecăm de la ea mereu cu sacoşele pline şi eu cu ceva bănuţi în buzunar... să îmi iau ceva de Paşti...
În seara de Înviere ştiam că trebuie să mergem la morminte să aprinde lumânări, să dăm Lumina... ascultăm Slujba, mergeam şi le pupam mâinile bunicilor şi tare mândră eram eu de gestul ăsta... apoi veneam spre casă şi primul lucru care îl făceam ne infingeam în platoul cu salată de beuf (i eu şi tata) iar mama mereu ne dojenea că am putea să aşteptăm până a doua zi şi să nu îi stricăm farfuriile ornate... la un moment dat se obişnuise şi ne lasă într-o farfurie ca să îşi păzească platourile pregătite pentru musafirii de a doua zi... din Ziua Paştelui... Apoi am crescut... am început să fac eu mâncarea, am început să mă înţeleg cu tata la treburile care le aveam.. eram aşa de buni prieteni.. printr-o ţigară şi o bârfă mai făceam şi treabă.. iar mama mereu ne zorea cu telefonul să vadă în ce stadiu suntem cu treaba şi mereu îi spuneam că suntem în grafic şi după ce închideam telefonul, râdeam complici amândoi! Îmi aduc aminte că tata mă ajută şi schimbă lenjeriile de dormit, îmi toca zarzavatul la salata.. şi mereu mă întreba dacă o să fac mâncare când o să mă mărit:) Şi dacă o să îl invit şi pe el de Paşti la noi sau o să am treabă cu viitorul lui ginere...
A trecut şi perioada asta, deja la poarta de peste drum când o deschideam în dosul ei o găseam doar pe bunica Marie... am plecat la Bucureşti.. şi după o perioadă de timp şi la poarta părintească, în dos e numai mama iar la Radomireşti doar bunicul...
Nu cred că îmi mai e dor... mi-e dor doar de Biserică, să merg la cavou, să deschid uşa şi să intru să vorbesc cu ei... să le spun ce am mai făcut, ce mă doare, ce mă supără şi să plec de acolo cu ochii în lacrimi-asa cum îi am şi acum- şi mergând spre casă... să mă bag în pat şi să plâng.. nu mai vreau nici salata... nu mai vreau nici răcituri... îi vreau pe ei.. pe toţi...
Mi-e dor şi doare!
Să aveţi Sărbătorile cu bine şi Lumina în case!