Confesiune

Uneori, ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici! Într-o zi, ne vom ridică și vom privi înapoi, realizând că viața noastră ar fi putut fi diferită dacă am fi găsit puterea în interior.

Rănile încep să se vindece; copilul interior capătă înțelegere, permițând adultului să ia decizii corecte.

Mă privesc cu mândrie pentru cât de mult am crescut și am învățat. Sunt deosebit de mândru că am ales să-mi vindec sufletul decât să-l las să locuiască în întuneric și tristețe.

Într-o lume în care ne străduim pentru bunăstare și sănătate mintală bună, este vital să recunoaștem de ce trecutul persistă până când alegem să ne vindecăm. Când îți dorești cu adevărat să te vindeci din toată inima ta, vei descoperi calea către vindecare, pace și locul meritat după care ai tânjit mereu, mai degrabă decât pe cel pe care ai crezut din greșeală că îl meriți.

Mergi în terapie, mi-au spus.

Trebuie să fac terapie, mi-am spus.

Terapia ajută să închizi traume, să descoperi motivul pentru anumite comportamente, am citit.

Și uite-mă, după aproape doi ani de terapia săptămânala că mă uit în spate și plâng.

Plâng pentru că am descoperit lucruri.

Plâng pentru că am învățat lucruri.

Încă lucrez la unele.

Încă încerc să le înțeleg pe altele.

Dar în toată călătoria asta mi-am explicat mie, Simona, adultul, de ce la 45 de ani încă mai caut validare.

De ce toate cuvintele frumoase, toate aprecierile, toate gesturile frumoase făcute de cei care mă iubesc, nu sunt suficiente, nu mă mulțumesc.

Pentru că o viață întreaga, practic, fetiță aia mică, cu bujori în obraji și care își dorea să fie veselă, caută încă iubire și ca adult de la cine nu a primit niciodată. Sau nu a primit cum și-a dorit.

Și cursul asta al vieții a dus-o în multe prăpastii, din care a ieșit și nu a spus nimic nimănui despre ele, chiar dacă au lăsat urme adânci, în suflet, pe corp și în percepția despre oameni.

I-a fost frică să spună că să nu audă: " Meritai asta! Tu nu meriți nimic bun!" Și uite cum a lăsat să fie batjocorită, să fie pe ultimul loc, să i se spună că este urâtă, proastă, că nu merită nimic bun.

Și a crescut, și a spus că nu, eu o să fac bine, o să încerc să arăt că merit iubire.

Da, o să mă mulțumesc cu ce primesc, pentru că, la vreme de seceta este bună și o ploaie cu gheață.

Și am hoinărit, așa, prin viață, fără să îmi pese că am fost înșelată, pentru că am primit îmbrățișări, pentru că am primit acel te iubesc.

Nu mi-a păsat că am fost abuzată, pentru că, până și abuzatoul mi-a spus că mă iubește. Port și acum urmele dureroase ale acelor zile, le ascund adânc, în cele mai îndepărtate sertare ale minții, și ies la iveală când văd cazuri asemănătoare.

Nu a contat când mi s-a spus că niciodată nu voi fi eu cea aleasă, dar mă iubește și să ne bucurăm de ce avem împreuna. Am spus da și am fost fericită, parțial. Pentru că, nu-i așa, de ce să merit mai mult? Am fost învățată, într-un mod dureros, că eu nu merit să fiu iubita, eu nu merit să fiu văzută, așa că pentru mine era normal să nu fiu eu piesă de căpătâi în viață cuiva.

Toate aceste "acceptări" le-am făcut din dorința de a primi ceea ce Simona copilul nu a primit.

Am plâns, am înghițit lacrimile, le-am șters și am mers înainte.

Viață avea să îmi ofere de multe ori oportunități în care puteam fi bine, dar eu mereu alegeam partea grea, pentru că un om care e sigur că nu merită să fie iubit, nu merită să fie văzut și apreciat, invata sa nu aiba asteptari. Am început să cred cu toată ființa mea că nu merit nimic, că nu voi fi niciodată fericită, dar în schimb, niciodată nu am încetat să urc pe scară profesională, pe scară socială, să mă implic, să ofer totul, chiar și cu riscul de a mă face pe mine să sufăr. Am căutat aprecieri din toate parțile, am fost persoană care niciodată nu a spus nu ( încă mai tind să fac asta), am ales ce doreau alții în detrimentul la ce voiam eu, pentru că mereu îmi spuneam: cui i-ar pasă de ce cred sau vreau eu.

Și am greșit! Am greșit atât de mult, dar aceste lucruri probabil m-au construit și m-au ajutat să devin persoană care, la 45 de ani să își dorească să se oprească din alergătura asta, care mă obosește, și să nu mai caut validarea unei singure persoane.

Acea validare nu va veni niciodată, și nu pentru că nu o merit, ci poate pentru că persoană respectivă nu știe cum să mi-o arate, să mi-o spună. Deși, am motivele mele să cred că știe.

Am luat decizia de a renunța pentru a-mi fi mie bine.

Închei, pentru că nu mai am putere să scriu azi, dar las aici câteva rânduri în engleză, pe care o să încerc să le traduc în română, dar îmi place mai mult cum sună în engleză:

One of the most difficult goodbyes occurs when we love a person and, at the same time, we see that it is not possible to build a healthy relationship by their side. It is a moment of deep introspection, where the heart and mind are debating between staying or leaving.
Well, staying would imply continuing to wait for changes that do not arrive, tolerating actions that hurt us, accepting the slightest effort, losing ourselves in the attempt not to lose it. Sometimes, hope ties us to unsustainable situations. We cling to the idea that things will improve, but the reality is that it doesn't always happen that way. Courage is in recognizing when it's time to let go and let go.
We know that leaving will hurt; but it will be the route that will lead us to heal. The pain of farewell is inevitable, but it is also the first step towards healing. By moving away from what hurts us, we allow our wounds to heal. It is an act of self-love and self-care.
Instead, staying alone will continue to open the wound more and more. Remaining in a toxic or unsatisfactory relationship prolongs the suffering. Every day we spend in that situation, the wound deepens. It's like we're tearing an open wound over and over again.
Sometimes you choose to leave, not for lack of love for that person, but for your self-love that moves you to take care of yourself. And with love you leave. The decision to leave is not an act of lack of love for the other person, but an act of love for oneself. That is to say: "I love myself enough not to allow myself to continue suffering." And in that self-love, we find the strength to say goodbye, be in PEACE and move forward.
Remember that every farewell is an opportunity to grow, learn and transform yourself. Sometimes, the greatest act of love is to let go of what no longer nourishes us, to give space to new experiences.

Romana : 
Unul dintre cele mai dificile rămas-bunări apare atunci când iubim o persoană și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea. Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat între a rămâne sau a pleca.
Ei bine, a rămâne ar însemna să așteptăm în continuare schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm cel mai mic efort, să ne pierdem în încercarea de a nu pierde. Uneori, speranța ne leagă de situații nesustenabile. Ne agățăm de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu întotdeauna se întâmplă așa. Curajul constă în a recunoaște când este timpul să renunți și să renunți.
Știm că plecarea va răni; dar va fi traseul care ne va conduce la vindecare. Durerea de rămas bun este inevitabilă, dar este și primul pas către vindecare. Îndepărtându-ne de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire de sine și îngrijire de sine.
În schimb, a rămâne singur va continua să deschidă din ce în ce mai mult rana. A rămâne într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința. În fiecare zi pe care o petrecem în acea situație, rana se adâncește. Parcă rupem o rană deschisă iar și iar.
Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de dragoste pentru acea persoană, ci pentru iubirea ta de sine care te mută să ai grijă de tine. Și cu dragoste pleci. Decizia de a pleca nu este un act de lipsă de iubire față de cealaltă persoană, ci un act de iubire față de sine. Adică: „Mă iubesc suficient de mult încât să nu-mi permit să sufăr în continuare”. Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm la revedere, să fim în PACE și să mergem înainte.
Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a vă transforma. Uneori, cel mai mare act de iubire este acela de a renunța la ceea ce nu ne mai hrănește, de a oferi spațiu unor noi experiențe.

Bun venit, 2025!

Când deschidem ușile Noului An, când aruncăm Vechiul și îmbrăcăm Noul, voi ridica paharul de șampanie nu doar pentru Noul An, cat și pentru mine!
De ce? Pentru ca anul care tocmai se încheie m-a aruncat în ape tulburi, în care nu am mai fost, în care nu am mai înotat și am crezut ca nu o să reușesc să supraviețuiesc.
Au fost zile când am vrut să renunț, au fost zile când am crezut ca nu se mai termină.
Dar ce e important este ca nu am renunțat! Am continuat sa merg înainte, opțiunea înapoi nu exista!
Chiar și când am fost epuizată, speriată, dezamăgită, rănită, când mă îndoiam ca mai pot duce am continuat să îmi spun: Hai, Simona! Poți încă puțin!
Nu am renunțat! Nu prea știu să renunț! Chiar și atunci când insist in aceeași greșeală…
Așadar, la miezul nopții voi închina paharul pentru forța de care nu am fost conștientă, pentru toate lecțiile învățate și pentru persoana care am devenit în ultimile 12 luni.
La mulți ani!
Închin paharul pentru capacitatea de a ieși din furtuni, și de a crede în zilele senine care vor veni!
Pentru puterea de a-mi învinge teama ca nu voi reuși!
Pentru Simona care nu mai vrea să se lase condiționată și condusă de comportamentul altora!
Pentru un viitor și un an fantastic! Cu tot ce are pregătit! Voi trece și-ți voi zâmbi, Anule Nou!
Pentru ca merit!
Pentru ca am dus atâtea lupte!
Iar tu, 2024, nu te-ai lăsat până când nu m-ai făcut să am ultimile piese din puzzle în mână până în ultimile ceasuri ale tale!! Promit să le așez la locul lor! Sunt 98% pregătită!
La mulți ani, 2025!
Rămas bun, 2024!
Mulțumesc pentru ce mi-ai adus!

14 ani de Irlanda

In urmă cu 14 ani ma aflam pe Aeroportul Otopeni, dar nu pentru a pleca in vacantă, ci pentru a-mi schimba cursul vieții!
Plecam cu așa de multe vise, atât de optimistă, convinsă ca este cea mai bună decizie și ca, Irlanda, va deveni ACASĂ!
Au fost ani grei, ușori, cu zâmbete, cu lacrimi! Cu împliniri și dezamăgiri…ca în viața!
Nu poți avea doar cer senin.
Dar pas cu pas, cu răbdare, cu momente în care am spus ca gata, nu mai pot! Apoi am mai putut puțin!
Aici, pe Insula de Smarald am devenit mamă, aici am învățat ca sunt puternică!
Mult mai puternică decât mă credeam și am realizat ca sunt singura care pot schimba lucruri!
Simt ca, cei 14 ani, au fost, pentru mine, calea spre ceea ce am devenit azi! Am învățat din toate greșelile, am reușit să mă așez aici, în țara asta primitoare, să îmi fac prieteni, să cresc profesional și să îmi doresc și mai mult!
Irlanda, îți mulțumesc ca m-ai adoptat! Îți mulțumesc ca te pot numi acasă!
România va rămâne mereu tara mea de suflet, nimic nu poate schimba sau șterge originile! Mereu voi gândi românește și voi simți și românește!
Și da, cea mai frumoasă limbă e limba maternă…așa ca va urez sa aveți un Crăciun Fericit și lumina Nașterii Mântuitorului să vă deschidă ușile și să aducă în casă binecuvântare, iubire, liniște, pace

"Our Deepest Fear" by Marianne Williamson

Our deepest fear is not that we are inadequate,


Our deepest fear is that we are

Powerful beyond measure

It is our light not our darkness that most frightens us

We ask ourselves who am I to be

Brilliant, gorgeous, talented, fabulous?

Actually, who are you not to be?

You are a child of God

Your playing small does not serve the world.

There's nothing enlightened about shrinking

So that other people won't feel insecure around you

We are all meant to shine, as children do.

We were born to make manifest

the glory of God that is within us

It's not just in some of us it's in everyone.

And as we let our own light shine,

We unconsciously give other people permission

To do the same

As we are liberated from our own fear,

Our presence automatically

Liberates others

Bunicile sunt magia copilariei!

În bucătăria bunicii, de sub ștergar, ieșeau aromele copilăriei și toată bucătăria era tărâmul clatitelor, gogosilor, plăcintelor, invartitelor, puiului cu carne sau raciturilor. Toate făcute de mâinile muncite, dar cel mai important, cu dragoste! Multă dragoste!

Cred că bunica mea avea o sticluța magică cu dragoste, de unde ne punea mereu, în tot ce făcea ea pentru noi.

De multe ori mă consider norocoasă că am avut bunicile în viață mea mai bine de un sfert de secol, de când eram mică și le dădeam bătăi de cap până când am devenit adult.

Mi-o amintesc pe bunica Ileana când am avut prima zi de școală, în calitate de educatoare, la ea în sat! Pe lângă mămicile și bunicile venite la prima zi de grădiniță a piticilor, am avut-o și eu pe bunica mea alături. Nu am să uit niciodată ochii ei ațintiți pe mine, cu câtă bunătate mă privea și cu câtă mândrie! Nepoata ei era educatoare în satul ei. Este una din cele mai calde amintiri pe care le am cu bunica.

Bunica Ileana a fost un om extraordinar, cu o viață încercată și grea, și-a înmormântat primul soț când era în floarea vârstei, rămasă cu doi copii sub 5 ani, a muncit la CAP, a avut nepoți pe perioada verii, când chiar dacă era istovită de muncă, mereu aveam clătite aburinde, gogoși calde și pudrate cu zahăr, colțunași cu brânză, dulcetiuri care mai de care! De multe ori mă întrebăm dacă nu cumva bunica e un spiriduș, că nu am auzit-o niciodată spunând că este obosită sau să ne refuze ceva! NICIODATĂ!

În urmă cu 11 ani Dumnezeu a ales să o ia la EL. Nu de multe ori mi-o imaginez făcând bunătăți pentru tată, pentru părinții și frații ei, pentru strănepoții ei și cum ne privesc de acolo de sus cu drag și nostalgie.

Bunico, ți-aș face turte bune și plăcinte poale'n brâu, ți-aș cumpără cutii întregi de înghețată cu ciocolată, saci de portocale și orice altceva ți-ai mai dori doar să te mai am lângă mine măcar un Crăciun. Mi-ai face la schimb răcituri! De fapt uite, îmi amintesc că m-ai refuzat o dată! În decembrie 2010 când ți-am spus că trebuie să te faci bine, să mergi acasă și să ne faci răcituri! Atunci ne-ai spus că nu mai poți, că am stat pe lângă ține de atâtea ori, ar trebui să știm să le facem singuri....Și ai plecat!

Dumnezeu să te ierte, bunico! Mi-e dor de ține, să știi! Deși te am în suflet și în amintiri.

"Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...
Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte..."(Ştefan Octavian Iosif)

Balbriggan Town Awards 2019 - Civic Award

Nu prea mă laud eu, dar ziua asta și premiul asta sunt foarte speciale sufletului meu.

Pe dată de 23 iulie 1984, când aveam doar 4 ani, dar desigur cu un sac triplu de energie, la care mai adaugi inconștiență și curiozitatea, specifice vârstei, am avut o cumpăna foarte dificilă în viață mea.

În religia ortodoxă, în calendar este trecut Sfântul Focă. Din bătrâni, în satul meu, se spune că nu trebuie să faci nimic în gospodărie în acea zi, că altfel ceva rău se va abate asupra familiei tale.

Simona, normal că nu a fost și ea fetiță aia cu fustițe și fundițe, care să se joace cu păpușile și să fie o finuță. Nu, de unde? Eu eram ba prin stradă, mă băteam cu băieți pe râme și pe minge, ba prin curte, căutând cuie, lemne să mai "meșteresc" eu ceva. Și în plină expediție în curte, am ajuns la gura beciului, unde erau două placaje, care serveau drept "capac" dar desigur, nu erau sigure. Și, eu pac, piciorul pe ele, și hodoronc tronc, pe scările de metal, în jos, în "fundul pământului" m-am dus.

Tatăl meu, care era cu meșterii în curte a auzit zgomotul și a venit și m-a găsit în beci. Aproape fără suflare. Tatăl meu m-a salvat în ziua aia! Eroul meu.

În anul 2019, fiind ziua de  Focă, nu am făcut nimic acasă, mi-am luat copilul și am mers la plajă. O zi călduroasă, de vara, cum rar întâlnești în Irlanda, pe care ar fi fost păcat să o pierzi. Ne-am dus la plajă, bălăceala, hârjoneala și chiar și băgat în apă.

La un moment dat, David îmi arată o bucată de material în apă, care plutea. O pânză neagră, cu buline albe, părea că o rochițica de păpușă. Când a venit următorul val și a întors "pânză" practic era o fetiță. Nu părea a mai respiră (nici nu mai respira, de fapt).

În momentul ăla instinctual, am țipat la David să iasă din apă și să nu se miște de pe malul marii nici un cm și în același timp am fugit și am ridicat corpul micuței din apă, și ieșind din apă mă întrebăm ce Doamne iartă-mă fac? Văzusem doar în Filme CPR dar eu habar nu aveam să fac. În momentul ăla, în față mea au apărut Geraldine și Diana, iar Geraldine este instructor specializat pe prim ajutor CPR și a luat micuța din mâinile mele. A aplicat tehnicile pe care ea le știa cel mai bine și între timp a venit și salvamarul, salvarea a fost sunată. Da, un lucru cu care nu mă pot împacă este că mama a apărut după 15 minute, când salvarea era deja venita... Ea era în apă, mult prea departe de locul unde s-a întâmplat, și își lăsase cei 3 copii nesupravegheați, pentru că" știu că nu au voie să între în apă!”

Fetiță a supraviețuit, am făcut tot posibilul să aflu, pentru că am avut câteva nopti în care doar chipul ei îl vedeam, cu spuma aia albă la gură, cum o învârtea apă marii....

După ce echipajul de la salvare a preluat fetiță, am dat declarațiile necesare, mi-am îmbrățișat strâns copilul la piept. Copil care avea doar 5 ani, care după ce am ieșit din apă cu fetiță, a stat doar lângă picioarul meu și nu înțelegea foarte bine ce se întâmplă.

Mi-am cerut scuze că am țipat la el, dar în momentele alea trebuia să salvez fetiță. A înțeles, în sufletul lui mic de copil, că nu a fost cu rea voință.

Exact la 35 de ani distanță, salvăm și eu o viață. Așa cum tatăl meu o salvase pe a mea.

Doamne, ce mândră am fost de mine!

Am apărut și la gazetă, pentru că, ceea ce am făcut noi, se pare că a fost subiect de știre.

În sfârșitul lui noiembrie primesc un email de la Grainne Maguire (consilier independent)că am fost nominalizată pentru premiul spirit civic, la ceremonia de acordare a premiilor Balbriggan Town Awards. Nu înțelegeam de ce, pentru că, chiar dacă de atunci eram implicată în diferite activități comunitare, nu mă vedeam eu așa de importantă să fiu chemată la festivitate, mai ales să fiu nominalizată.

În seară de 5 decembrie am primit premiul și singură persoană la care m-am gândit și pentru care am ridicat ochii sus, zâmbind, a fost tata. Era chiar în ajunul zilei în care tată ar fi împlinit 72 de ani!

05 Decembrie 2019 (Postare pe Facebook)

Azi ai fi fost mândru de mine! În seară asta mi-aș fi dorit să te am lângă mine și să îți spun : “Tată, îți mulțumesc că m-ai învățat despre bunătate, respect, dăruire, sinceritate și omenie!”

Îți dedic ție premiul primit astăzi: Balbriggan Town Awards pentru spirit civic!

Cum mie mi s-a mai dat o șansă la viață pe 23 Iulie 1984, așa și eu, pe 23 Iulie 2019 am salvat viață unei fetițe de nici doi ani!

Ar fi fost cel mai frumos cadou care l-ai fi primit de la mine, după David!

Te iubesc și dorul de ține este dureros! Dar te păstrez în amintirile mele și poveștile pe care i le spun lui David!

Cel mai iubit dintre pământeni mei ar fi făcut 72 ani

Cand e ziua noastra, tata!

   Sunt ani, zeci de ani, de când in preajma zilei de 6 Decembrie nu mai facem Prajituri, curățenie generală și instructaj:" Simona, chiar dacă cineva nu îți aduce si tie cadou, îți luam noi,dar sa nu intrebi unde e cadoul tau!"( asta pentru ca tata e născut pe 6 Decembrie dar și pe mine ma cheamă Niculina).


Au trecut anii, tata! au venit Oameni in viața mea, au plecat oameni acolo, sus, la tine! Am plâns, am pierdut și am câștigat! Am tacut, când am considerat ca e mai bine si am bătut cu pumnul in masa când știam ca trebuie!
Te-am căutat in marea liniștita, in răsăriturile de soare prin colțurile lumii asteia mari, in apusurile dramatice, in curtea noastră și chiar și la munte....nu te-am găsit! Te păstrez in amintirea mea, te pomenesc in poveștile spuse lui David, te simt mereu lângă mine dar te-am pierdut intr/o noapte de August! Îți mai amintești ca mereu îmi spuneai ca vrei un nepot? Știi ca eu îmi doream sa te joci cu el, sa îl alergi si sa va hârjoniti, sa ii spui și lui cum e treaba cu promisiunea data...

Au trecut anii, tată! Au lăsat întrebări, doruri, lacrimi! Am învățat sa trăiesc fără tine dar nu am reușit sa înțeleg cum e cu "timpul vindeca"! Încă sunt seri când un vânt rece îmi răscolește parul de pe frunte, încă sunt zile când ma întorc sa te văd in spatele meu, mereu pregătit sa îmi întinzi mâna, dacă ma clatin...

Au trecut mulți ani, tata! Atât de mulți ca ma cutremur când ma gândesc ca lumea și-a văzut cursul fără tine! E normal.....oarecum! Ai fost tatăl meu, nu al lumii! Dar pentru mine tu erai lumea! Serile încă te pomenesc și îți spun te iubesc! Când văd câte ceva nou ma gândesc dacă ți-ar fi plăcut...

Doare! Doare și mi-e dor..de tine, de noi! De mușcătura ta și îmbrățisarea ta strânsă! De privirea ta blajină și glasul tau cald! Și dorul doare! O durere muta, crunta și care nu o pot descrie!

Ti-e bine, tata? Ca pe mine ma mistuie dorul de tine!

Te iubesc!