joi, 18 iunie 2009

Ieri as fi putut jura ca nu postez nimic pe blog, ca o sa imi iau jurnalul din clasa a 6-a si-am sa scriu de acum inainte acolo tot ce tastez aici, ca n-o sa imi deschid sufletul in fata nimanui... azi? Ma simt altfel. Am fost readusa la viata. O melodie pe care am ascultat-o o data iar apoi la nesfarsit pe repeat m-a schimbat. E ciudat cum de multe ori vremea este in concordanta cu starile sufletesti ale unei persoane. De exemplu, ultimele doua zile ploioase reflectau furtuna din sufletul meu, lacrimile, un milion de contradictii si de dezamagiri... in acelasi timp tot ele m-au purificat. Daca ma intrebai acum 5 ani, ti-as fi spus ca mor de frica atunci cand afara e furtuna si ca traiesc pentru un Happy Meal de la McDonalds. Daca ma intrebai anul trecut pe vremea asta, ti-as fi spus ca urasc ploaia si traiesc pentru iubire, aceea care tine maxim 4 luni. Daca ma intrebi acum, iti spun ca m-am indragostit de ploaie si am descoperit numeroase moduri de a iubi viata. Pe langa asta, am primit niste palme care-au avut rolul de a ma face sa deschid ochii, sa ma rup din visare si sa invat. Nu ajunge teoria din carti. Unele lectii trebuie sa le testezi pe propria piele. Doare, doare, doare mai tare decat daca ai cadea de la etaj, daca te-ai arde, daca te-ai taia cu cutitul, daca ar intra un tren frontal in tine, daca te-ar calca masina pe trecerea de pieton sau mai stiu eu ce alte accidente. Nu voi face parte niciodata din acei oameni puternici, am mai spus-o si nu-mi e rusine sa recunosc. Dimpotriva, faptul ca am recunoscut imi da o doza de putere. Povestea mea nu e deloc complicata... presupun ca seamana mult cu a ta: zilnic fie ca vreau, fie ca nu, viata devine un deal plin de urcusuri si coborasuri. Cum spunea o prietena care-mi serveste cea mai gustoasa cafea cu suras, trebuie sa avem parte de rau pentru a ne putea bucura de bine. Imi place sa cred ca fiecare lucru se intampla cu un motiv anume, fiecare zi se naste pentru ca semnifica o provocare oferita cu ironie de soarta. Atunci de ce sa nu profit? Azi am spus: 'Enough with the drama !' N-am sa 'tac din gura', n-am sa renunt sa visez in verde, n-am sa ma schimb, n-am sa incerc sa fiu altcineva doar ca sa plac. Fiindca una din regulile de baza este ca, oricat de mult ti-ai da silinta, nu poti fii simpatic/a tuturor. Mereu vor exista prejudecatile, barfa, rautatea, invidia, amenintarile si, cel mai important, oamenii. De acum inainte, ma concentrez pe tot ceea ce conteaza cu adevarat, am motive sa zambesc si daca nu voi avea atunci o sa zambesc fara motiv. Ma bucur sa vad ca am langa mine prieteni si prietene care in astfel de momente au fost dispusi sa asculte si sa ma inveseleasca cu o vorba buna, desi trebuie sa recunosc ca a fost mai bine sa ma izolez cu mine in no man`s island-ul nostru pentru o vreme. Nu vreau sa fiu nimeni altcineva in afara de mine.


Imi doresc cateodata sa pot opri lupta care se da in sufletul meu intre ceea ce este nou si incitant si ceea ce este vechi si cunoscut. Lupta de a parasi vechiul pentru nou. Lupta de a pastra misterul vechiului si de a nu-l descoperi pe cel al noului. Pierd de fiecare data. Nu am gasit metoda. Exista vreo solutie?
Legatura care exista intre nou si vechi este timpul. Necrutator trece prin noi si uneste vechiul de nou, lasandu-ne impresia ca suntem stapanii prezentului. Oare? Atat de putin inseamna acest prezent incat nu-l putem masura fara sa facem apel la timp sau la trecut si prezent. Ce inseamna prezentul? Aceasta clipa? Acest moment cand scriu? Acest moment cand citesti? De unde stii ca deja nu este trecutul? De unde stii ca nu este deja in viitor?
Credem ca prezentul este puternic. Credem ca daca-l numim prezent si nu recunoastem ca ne gandim la clipele care au trecut pe langa noi atunci suntem stapanii timpului. Credem ca daca traim prezentul facand planuri pentru viitor atunci stapanim timpul. Si daca ne traim prezentul ca si cand viitorul nu ar exista oare suntem in avantaj?
Notiuni atat de ambigue, care ne limiteaza. Avem timpul limitat. Trebuie sa avem grija pentru ca nu putem da timpul inapoi. Da, asa este. Si de ce sa vrei sa-l dai inapoi? Acum este zi si peste o clipa se face noapte. Trebuie sa dormim, trebuie sa mergem la munca, trebuie sa crestem, trebuie sa ne maturizam, trebuie sa imbatranim, trebuie sa murim. Trebuie, trebuie, trebuie… Prea multe limite, prea multe activitati stapanite de trebuie.
Sa recunoastem odata pentru totdeauna ca timpul este stapanul caruia nu poti decat sa i te supui. Nu ai cum sa-l invingi, nici macar cu propriile-i arme. Am incercat sa-l ingradim, sa-l denumim, sa-l numerotam, sa-i dam un inceput si un sfarsit.
El, Timpul ramane nepasator la incercarile noastre ridicole de a deveni stapanii lui. Ne rade in nas cu fiecare ocazie si isi demonstreaza puterea exact atunci cand ne este mai dificil de acceptat suprematia lui. In loc sa ne lasam purtati de val si sa traim asa cum simtim si cum ne dorim, noi nu facem altceva decat sa luptam impotriva mersului natural al vietii.
Cu randurile de mai sus se incheie ceea ce am scris cu ceva vreme in urma, cu gandul la situatiile care par fara rezolvare in viata mea. Intre timp, cu ajutor din partea cuiva drag, am reusit sa vad solutiile.
Da, exista limite si timpul este una dintre ele, dar poti sa-l privesti ca si cand ar lucra in favoarea ta. Uneori timpul este cel care-ti aduce inca o sansa, iti deschide noi usi sau care te ajuta sa treci peste situatile dificile din drumul tau. Cel mai bun exemplu este prima parte a acestui articol, pe care acum o vad cu alti ochii.
Si sunt sigura ca maine timpul imi va oferi o noua sansa!
Dragostea este un cuvant atat de puternic si atat de dureros. Ne nastem prin dragoste si murim din cauza ei. Murim cu fiecare clipa in care dragostea ne paraseste inima. Suntem facuti sa iubim si sa fim iubiti. De ce ne temem? De ce ne ascundem sub masti lipsite de iubire? De ce radem si ne batem joc de iubire? De ce o pierdem? De o cautam dupa ce ne-a parasit? De ce nu o pretuim atunci cand o avem? De ce? De ce?
Viata este atat de plina de iubire! O cautam si ne dorim sa existe acolo unde credem ca imaginea noastra si-a gasit luciul perfect. Uitam ca imaginea nu are cum sa fie perfecta pentru ca nici noi nu suntem. Iubirea este perfecta. Obiectul iubirii nu este perfect. Este un paradox, dar este adevarat.
Iubirea in forma ei pura este perfecta. Iubirea de dincolo de material, iubirea care izvoreste din adancuri fara sa tina seama de umbrele care o inconjoara, aceea este iubirea pura. Credem ca daca persoana sau obiectul la care tinem sunt perfecte atunci si iubirea noastra va fi la fel si va dainui pururea. Aceasta iubire este materiala, este vizuala, este emotie cu iz de iubire.
Cand iubim o persoana sau un obiect aceea nu este iubire. Acela este atasament. Ne atasam de lucruri si persoane. Ce facem cand ele nu mai sunt? Cautam altele. Si atunci cum poate aceasta iubire sa fie? Cum poate sa dainuie pururea cand obiectul ei este efemer? Nu am intalnit o astfel de iubire in experienta mea. Am intalnit falsuri ale acestei iubiri.
Oare chiar exista iubirea pura, adevarata? Nici macar iubirea de sine nu poate fi pura, pentru ca si sinele este efemer. Astazi este asa si maine este alfel.
In loc sa ne multumim cu acele chipuri ale iubirii care dau valoare vietii noastre, pornim intr-o calatorie fara de sfarsit, calatoria iubirii perfecte si pure. Suntem dezamagiti de ceea ce intalnim pentru ca le comparam cu ceea ce exista in inchipuirea noastra. Ne formam o imagine a iubirii ideale si incercam sa o gasim fara sa ne dam seama ca si imaginea initiala se schimba in timp. Si atunci ce cautam de fapt?
Imi recunosc pe deplin apartenenta la rasa umana si la incapacitatea de a iubi constant si pur. Imaginea mea este formata din ceea ce cred ca simt eu pentru ceilalti si din ceea ce cred eu ca simt ei pentru mine.
Astazi iubesc o imagine si maine apare alta in drumul meu. Pe cursul vietii mele apar atat de multe reflexii ale iubirii ideale incat nu mai stiu care-i cea adevarata. Si totusi caut in continuare in speranta ca voi sti atunci cand o voi gasi. Sperantele apar cu fiecare noua imagine creata. Exista un ciclu care ma aduce in acelasi loc, cu alte imagini si cu alte experinte traite.
Ne cladim viata pe imagini care se estompeaza in timp. Ajungem la o varsta cand credem ca avem dreptul sa conducem imaginile celorlalti doar din cauza faptului ca ale noastre sunt mai vechi. Fiecare are nevoie sa-si creeze si sa-si traiasca propriile visuri si emotii.
Am putea discuta iubirea privita din diferite unghiuri si spusa prin atatea glasuri. Oare se compara acestea cu cea traita de mine? Oare pot pune egal intre sentimentele mele de astazi si cele de acum un an? De ce nu acceptam lucrurile asa cum vin sau devin ele? De ce ne luptam cu ele?


Niciun comentariu: