Se afișează postările cu eticheta Familie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Familie. Afișați toate postările

vineri, 31 octombrie 2025

După Divorț – Drumul Înapoi Spre Mine

 

Au fost doi ani până am avut curajul să rostesc, cu voce tremurată, cuvintele care îmi ardeau în piept: „Vreau să divorțăm.” Doi ani in care am mers la terapie, doi ani in care refuzam sa accept ca am dat gres. Pentru ca, pana sa inteleg, asa am vazut aceasta decizie. Ca o infrangere. 

Doi ani în care am purtat masca unei femei „puternice”, dar care se topea pe dinăuntru. 

Inainte de acest doi ani au fost ani în care m-am convins că, poate, dacă mai rabd puțin, lucrurile se vor schimba. Că iubirea, respectul, liniștea — toate vor reveni. 

Dar n-au mai venit.

Mi-a fost frică. Nu de singurătate, ci de reacția lui. De momentul acela în care urma să spun adevărul și să rup echilibrul fragil dintre noi. 

Mă temeam că vor fi țipete, reproșuri, priviri care taie. Așa că am amânat. Am tăcut. Am făcut pași mici, invizibili, spre libertate.

Și totuși, când am spus-o, am făcut-o cu grijă. 

Deși eram nefericită, am ales calea blândeții. Am făcut concesii doar ca să avem o despărțire amiabilă, să-i fie lui mai ușor. Am fost femeia care a pus mereu pe primul loc confortul celuilalt, chiar și atunci când inima ei sângera.

Dar viața nu te cruță doar pentru că ești bun.

Durerea a venit repede — atunci când fiul nostru a fost rănit.

El, tatăl, a decis să-i prezinte noua parteneră la doar câteva săptămâni după ce o cunoscuse. Fără o vorbă către mine, fără o pregătire pentru copil, fără un gând la impactul emoțional. 

A fost o lovitură pentru fiul nostru, una care a lăsat urme. Momente in care el a vrut sa ma protejeze, sa nu imi spuna si, pentru ca nu voia sa ma raneasca, fiind un copil, nu a stiut cum sa ascunda asta, asa ca imi spunea ca nu se simte bine, ca ii este rau. 

Apoi, cand am aflat si am incercat sa oblojesc ranile, si el a decis ca nu vrea sa mearga la tatal lui o perioada, tatal lui m-a acuzat pe mine de decizia fiului. Fara a dori, o secunda, sa vada ce a facut gresit. 

Iar eu, ca mamă, am simțit cum mi se frânge inima pentru el — din nou.

Apoi au venit șicanele, reproșurile, vorbele reci.

Orice făceam era „greșit”, pentru că eu am vrut divorțul. Ca și cum acel curaj de a pleca din nefericire ar fi fost o vină pe viață.

Am vândut mașina , pentru că el avea deja masina de la firma. A cerut sa o vindem fara sa se gandeasca o secunda cum voi putea sa il duc pe David la antrenamente, la diferite activitati. Am spus ok, o cumpar eu. Si  i-am dat banii pe masina. 

 Iar când i s-a stricat masina lui, a folosit masina care, candva, fusese a noastra. Nici nu cred ca a realizat ca puteam sa fiu si eu rea, si sa nu i-o dau. 

A fost un gest de omenie, făcut din reflexul vechi de a avea grijă, chiar și de cel care nu a mai avut grijă de mine. Am vrut pace, dar am primit indiferență.

Cand a facut infarct, am fost cea care l-a dus la spital, m-a durut cand mi-a spus ca au confirmat si medicii infarctul. Desi, cand i-am spus ca asta este si ar trebui sa mergem la medic, iar m-a jignit "Da, tu esti foarte desteapta, le stii pe toate. Acum esti si medic. "

Și au fost momente în care m-am simțit extenuata, singura. Mai ales atunci când, într-un weekend, i-am cerut să stea cu fiul nostru și mi-a spus:

„Nu sunt baby-sitter-ul copilului tău.”

Copilul nostru. Al nostru, dar parcă mereu doar al meu. Pentru că eu am fost acolo — la teme, la febră, la emoții, la visuri. Eu am fost prezența constantă atunci când el era plecat, ocupat sau „nu putea”. Cand nu il putea lua de vinerea, ca trebuia sa lucreze sambata. Nu i-am spus sa isi angajeze baby sitter. A fost o bucurie sa stau cu David. Sau in vacantele scolare, cand am fost constienta ca ar trebui sa isi ia zile de concediu ca sa stea cu David, am fost ok sa stea la mine David. 

Și totuși, printre toate aceste răni, cea mai adâncă nu a venit de la el.

Ci de la mama mea.

De la femeia care ar fi trebuit să-mi fie adăpost, nu ecoul durerii mele.

Ea a ales să ii rămână aproape, să vorbească cu el, să-l ajute in diverse momente.

Și nu pot să nu mă întreb, în nopțile când tăcerea e grea:

Cum poate o mamă să se apropie de omul care i-a rănit fiica?

Cum poți să fii martoră la lacrimile mele, la suferinta mea și, totuși, să-i întinzi lui mâna?

Am fost jignită, umilită, făcută să mă simt mică. Si ea a vazut, a fost acolo. 

Au fost persoane care mi-au spus: " Dar cum poate mama ta sa fie, inca, apropiata de familia lui si de el? " au fost insinuari ca daca si mama mea e " de partea lui" oarecum, sigur eu am fost cea care am fost nebuna sa cer divortul. 

 Intr-o zi, el mi-a spus clar:

„Te urăsc. Sunt invidios pe tine, pentru că ție îți e bine.”

M-am uitat la el și am înțeles, în sfârșit, că ura lui nu e despre mine.

E despre neputința lui de a-și vindeca propriile eșecuri.

Astăzi, nu mai port nici furie, nici dorință de răzbunare.

Port doar o dorință simplă: vindecarea.

Vreau să învăț să trăiesc frumos, chiar și după tot ce a fost.

Vreau să-l cresc pe fiul meu cu iubire, echilibru și încredere — nu cu frica și tensiunea pe care le-a cunoscut prea devreme.

Vreau să-i arăt că viața poate fi bună, chiar și atunci când o iei de la capăt.

Suntem doi — eu și el.

Și asta e suficient.

Să fim noi, să râdem, să construim, să ne bucurăm de lucrurile mici.

Pentru că da, pot singură.

Pot să refac viața noastră din fragmente, să o umplu de lumină și sens.

Și într-o zi, știu sigur, nu o să mai doară. O să rămână doar recunoștința că am avut curajul să plec — și să mă regăsesc

duminică, 5 mai 2024

Hristos a Inviat!

  

Lumina Invierii sa va deschida usa sufletului, casei, gandurilor si sa va aduca liniste, sanatate, impacare si iubire. 



Sa va bucurati de vestea Invierii Domnului si sa va fie casa o oaza de bucurie! 

Sa ne aducem aminte sa fim buni, sa fim oamnei si sa ne fim alaturi in zile cu soare, in zile cu nori, cand tunetele sunt pe cer dar si cand  nu adie nici un fir de vant! 



"Ia treci tu șî ti baiește, ca apoi sî ti hodini nițăl, cî disară, când om merji la Bisărică nu mi ti miorlăi cî vrai acasă!
Tre' să stăm sî mă împărtășăsc! "
"Mărie, da lasî copchila în pași! Ca doar stă pisti drum și stă acasă!"
Apoi, când auzeam eu așa ceva, fugeam de îmi ieșeau plămânii din piept să mai fur nițel din cozonac, sa pișc oleacă de pască, după care mă duceam în casă, că știam că dacă nu dorm, nu mă ia la Înviere!
Și nici că puteam adormi, că deh, eram tare încântată că spre miezul nopții mergem la Biserică!
Copilăria mi-a fost crângul fericirii, bucuria de a-i avea pe bunici în preajmă, datinile vetrei în care m-am născut erau cele mai frumoase, oamenii din jurul meu, adevărați eroi!
O să păstrez mereu, în suflet, amintirea acelor sărbători Pascale perfecte, cu nerăbdarea de a te spăla în prima zi de Paști cu ou roșu, cu bucuria de a ne vedea toți verișorii în curtea bunicilor, de a asculta muzică populară și de a-i avea pe tot aproape!
TIMPULE, ce necruțător ești! Ce hain ești! Ce te grăbești!
Iar noi? Noi uităm, de cele mai multe ori, să ne oprim și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările din viața noastră!
Tată, Bunicilor, unchiule, verisorilor, nepoților și toți ce plecați dintre noi, vă voi aprinde departe de căpătâi lumina asta seara, dar va voi pomeni!
Să vă ierte Dumnezeu!





luni, 1 octombrie 2012

Revenire

Nu am mai scris de o luna...si as fi vrut atat de mult sa termin ce am inceput de atatea ori...sa povestesc ca sunt nerabdatoare sa plec acasa sa imi revad familia..sa povestesc ca abia astept sa ajung la cununia unei prietene...apoi sa va spun ca sunt distrusa si ca am pierdut unul dintre cei mai dragi oameni de pe pamantul asta, pe unchiul meu..odihneasca-se in pace.. ca intr-o zi de joi, septembrie, in loc sa plec spre Bucuresti sa port haine de nunta m-am intors din drum sa port haine cernite...ca am plecat de acasa trista si cu inima rupta...si apoi starea mea s-a agravat...am avut prea multe dureri si prea multe intrebari pe care mi-ar fi placut sa le fac publice aici...dar mi-am dat seama ca sunt singura care le pot gasi raspunsuri...ca sunt singura care va trebui sa gasesc forta sa merg mai departe si sa vorbesc cu mine...
 Ma doare ca trece timpul...ma doare ca oamenii din jurul meu imbatranesc, ca eu imbatranesc si ca, parca , nu mai ajung sa spun sus si tare ca sunt fericita..mi-e dor de fericire...dar acum sunt multumita..nu ma plang...am un job, am oameni in jurul meu...sanatoasa sunt..trebuie doar sa fiu putin mai puternica...si putin mai hotarata si sa ma gandesc la soarele care va fi pe strada mea...

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Mi-e dor de satul meu

Mai exact este o comună, limitrofa Bacaului... comună unde am copilărit, am învăţat să scriu, să vorbesc, să glumesc şi să râd! Mi-e dor de uliţele satului meu, de casele bătrâneşti (care între timp dispar una câte una şi cele noi şi impunătoare le iau locul), de Biserică de la mine din sat... de emoţia pe care o trăiam în fiecare Sâmbătă Mare, când nu se mai termina treaba şi când nerăbdătoare tot întrebam pe mama: "Ce mai este de făcut?" ca să ştiu cum îmi fac planul de plecare... Copilărie.. dulce amintire şi plăcut tărâm în care totul era frumos... Sărbătorile Pascale mi-au plăcut mereu, aşteptam cu mare drag Săptămâna Mare când mergeam la slujbele Deniilor şi mai ales când în Joia Mare, la Slujba celor 12 Evanghelii făceam câte un nod pe o atâ adusă cu grijă de acasă şi cum ne puneam câte o dorinţă pentru fiecare nod şi trebuia să păstrăm aţă şi să desfacem nodul când dorinţa se împlinea... Acum realizez că niciodată nu am păstrat aţa aia mai mult de o săptămână, o rătăceam pe undeva prin casă... şi unele dorinţe mi se împlineau.. dar uităm de aţă, de nod... Eram fericită.. în curtea noastră mare şi frumoasă tata pregătea lemnele pentru cuptor, mai făcea treburi prin curte şi eu cu mama la bucătărie.. dar nu de multe ori mă regăseam lângă tata, ajutându-l la diverse lucruri şi el mereu îmi spunea: "Nu mi-a dat D-zeu un băiat dar mi-a dat o fată care face cât 10 băieţi".
În fiecare zi traversam strada şi când deschideam poarta era o pereche de bunici acolo, mereu zâmbind şi întrebându-mă ce mai fac, cerându-mi ajutorul la ceva, poftindu-mă la masă... De multe ori mă aşezam pe patul de lângă soba şi luăm una din pisici în braţe şi îl auzeam pe bunicu`: „Lasă cotoarba de mata jos, că te faci numai păr!” şi pe bunica, repede, în asentimentul bunicului, soţul ei iubit: „Monica, ştii că tanti aia a murit de la păr de pisică, vrei să mori şi tu?”. Mă uitam la pisica, o pupam pe bot frumos şi îi dădeam drumul.. apoi mă ridicam şi îmi mai băgăm nasul în dulapuri cu dulciuri... dar eram oprită: „E Săptămâna Mare, bunica, lasă că îţi fac diseară gogoşi! E tot ceva dulce!”... În Vinerea Mare uneori mergeam la Radomireşti şi acolo când treceam de colţul casei o vedeam pe ea, mereu pe fugă şi mereu cu o lumină şi o bucurie pe chip când ne vedea! Se oprea, dragă bunica, din tot ce făcea şi ne întreba de sănătate şi de ce mai vroia... dacă mergem la Înviere, dacă vrem răcituri (- piftie). Cum făcea ea răciturile... nu le face nimeni.. dar v-am mai povestit de puiul cu smântână al bunicii Ileana şi de răciturile ei...
Plecăm de la ea mereu cu sacoşele pline şi eu cu ceva bănuţi în buzunar... să îmi iau ceva de Paşti...
În seara de Înviere ştiam că trebuie să mergem la morminte să aprinde lumânări, să dăm Lumina... ascultăm Slujba, mergeam şi le pupam mâinile bunicilor şi tare mândră eram eu de gestul ăsta... apoi veneam spre casă şi primul lucru care îl făceam ne infingeam în platoul cu salată de beuf (i eu şi tata) iar mama mereu ne dojenea că am putea să aşteptăm până a doua zi şi să nu îi stricăm farfuriile ornate... la un moment dat se obişnuise şi ne lasă într-o farfurie ca să îşi păzească platourile pregătite pentru musafirii de a doua zi... din Ziua Paştelui... Apoi am crescut... am început să fac eu mâncarea, am început să mă înţeleg cu tata la treburile care le aveam.. eram aşa de buni prieteni.. printr-o ţigară şi o bârfă mai făceam şi treabă.. iar mama mereu ne zorea cu telefonul să vadă în ce stadiu suntem cu treaba şi mereu îi spuneam că suntem în grafic şi după ce închideam telefonul, râdeam complici amândoi! Îmi aduc aminte că tata mă ajută şi schimbă lenjeriile de dormit, îmi toca zarzavatul la salata.. şi mereu mă întreba dacă o să fac mâncare când o să mă mărit:) Şi dacă o să îl invit şi pe el de Paşti la noi sau o să am treabă cu viitorul lui ginere...
A trecut şi perioada asta, deja la poarta de peste drum când o deschideam în dosul ei o găseam doar pe bunica Marie... am plecat la Bucureşti.. şi după o perioadă de timp şi la poarta părintească, în dos e numai mama iar la Radomireşti doar bunicul...
Nu cred că îmi mai e dor... mi-e dor doar de Biserică, să merg la cavou, să deschid uşa şi să intru să vorbesc cu ei... să le spun ce am mai făcut, ce mă doare, ce mă supără şi să plec de acolo cu ochii în lacrimi-asa cum îi am şi acum- şi mergând spre casă... să mă bag în pat şi să plâng.. nu mai vreau nici salata... nu mai vreau nici răcituri... îi vreau pe ei.. pe toţi...
Mi-e dor şi doare!
Să aveţi Sărbătorile cu bine şi Lumina în case!

duminică, 8 aprilie 2012

Mi-e rau

... Ştiţi senzaţia aia când îţi doreşti ceva atât de mult? Senzaţia aia că meriţi acel lucru.. că trebuie să îl ai... şi nu vorbesc aici nici de un inel cu nu ştiu ce pietre, nici despre nu ştiu ce castel sau vacanţă.. nici de maşină.. nimic care să poate fi cumpărat.. vorbesc despre o fiinţă umană.. o fiinţă cu suflet, cu inima care să o iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi care să mă iubească la fel...
Ieri şi azi am simţit asta.. ieri şi azi m-am răsfăţat ţinând în braţe şi iubind un copil... un bebeluş superb de 9 luni de zile... felul cum mă lua de gât, cum gângurea... mă făcea să mă întreb dacă voi avea şansa să mă bucur atât de mult şi de un copil al meu?... Să mă trezesc în fiecare zi ştiind că am cea mai mare motivaţie are poate exista pe acest pământ? Mă uit zilnic la acest copil minunat şi îmi doresc tot mai mult şi eu un copil al meu.. nu începeţi acum că nu e greu de făcut.. asta ştiu şi eu... totul stă într-un act sexual... dar eu nu vreau doar atât.. vreau o familie în care să crească acest copil.. să ştie că e protejat de ambii părinţii.. aşa că, nu, mercie.. nu vreau doar un sex scurt (său lung, m prost sau de calitate) din urma căruia să rămân însărcinată şi apoi să am un copil... Oare îmi doresc prea mult?
Uitaţi-vă şi voi ce dulce e copilul care îmi bucura zilele:)
P.S. Il cheama David si este o minune de copil!

joi, 5 aprilie 2012

Timpului..

joi, 5 aprilie 2012

Timpului..

Nu-mi cere ani, că nu mai am... nu-mi cere zâmbete deschise... le-am rătăcit pe când băteam la porțile închise... am pierdut şi visele... le-amprăpădit fără să vreau pe drumul plin de gropi pe care merg de ani... Nu-mi cere să repet asemeni unei mori stricate că va fi bine! M-am săturat să mă mai mint... m-am săturat să mă trezesc dimineaţa optimistă şi să zâmbesc precum o tâmpă... nu... ceea ce caut eu nu exista, ceea ce vreau şi doresc nu voi avea! Speranța moare ultima? Lasă-mă să spun că nu! La mine a murit... am înmormântat-o şi i-am pus cruce!

Am obosit pe drumul ăsta, mă simt bătrână şi fără un rost, fără o traiectorie... fără un drum al meu... mă las purtată de curenţi şi vânt... îmi când gândurile gratis şi îmi plâng speranţele ucise...
Pe vremuri totul era roz şi frumos... acum este totul cernit... Aripile îmi sunt îngreunate de ploaia formată din visele conturate... m-a udat până la piele şi a trecut şi de piele... iar picăturile de ploaie mă lovesc crunt.. mă dor visele mele spulberate
O să zâmbesc din instinct! Bine că e asemeni mersului pe bicicletă... nu ai cum să uiţi grimasa unui zâmbet!!!
Deci... nu-mi cere nimic!!! Începe prin a-mi da şi apoi poţi veni cu cerşitul...

Ce vreau să îmi dai? Dă-mi o familie!  In întregime.. A mea!

Să ne facem regatul nostru frumos unde nu voi spune că va fi totul frumos şi roz.. vor fi şi nori, chiar şi furtuni. Dar vom fi doi... mereu acolo unul pentru altul... vreau să îl întâlnesc când crezi tu că merit... dă-mi şansa de a procrea.. de a avea copii mei pe care să îi plimb în parc, pe care să îi iau în braţe... pe care să mă supăr când îmi rupe cartea favorită şi apoi să îl alint.. poţi să îmi dai astea? Dă-mi-le şi semnez ce pact vrei... ştiu să îmi respect pacturile semnate..


 

O familie in care la micul dejun sa fie zambete si un tango, la pranz copiii luati de la scoala si seara o cina in jurul mesei, cu rasete, cu povesti de peste zi, cu imbratisari, cu spus povesti de nopate buna, cu inchis usile in urma si de liat in brate, privit in ochi si sa nu trebuiasa sa vorbim, sa stiu ca imi e bine! 


Vreau să trăiesc ziua aia când ascult melodia de mai jos şi mă uit în ochii unui el...


miercuri, 7 martie 2012

Despre mama mea

Mama mea este o femeie normala, o femeie care isi duce singuratatea cum stie ea mai bine...refuzandu-si multe lucruri pentru ca " nu se cade ca eu, femeie vadana sa fac asta"....Dar este o femeie puternica, o femeie care mereu a stiut clar care ii este scopul si care are bun simt si bunatate in ea...
Relatia noastra nu este si nu a fost una ideala...Mi-e drag de povestile alea in care mama a fost alaturi mereu de copilul ei, povestile alea in care mama mangaie plodul pe frunte si il felicita...eu in ultimii ani am primit felicitari de la mama mea... in rest in copilarie, din pacate nu prea am avut parte de asa ceva....au fost zile, cand, copil fiind, nici un La multi ani nu primeam de ziua mea....au fost zile despre care nu vreau sa vorbesc cu batai crunte, pedepse absurde...dar au trecut...le-am uitat de mult...si chiar daca mai revin uneori in gandurile mele..incerc sa le alung...La pierderea omului pe care amandoua il iubeam mai mult decat orice mi-am dat seama ca pe ea o mai am...si mai ales am stiut mereu ca iubirea mea pentru ea este neconditionata... si ca pentru multe calitati pe care le am trebuie sa ii multumesc...prin felul ei dur de a fi, prin certurile si bataile administrate, prin multe lucruri pe care le-a facut m-a croit sa fiu asa cum sunt...
Sunt clipe cand mi-e dor de ea....atat de dor incat cei 3000 de kilometri mi se par milioane....cand as vrea sa ajung acasa, in curtea mea frumoasa si colorata, in bucataria ei cocheta si sa stam la o tigara, sa imi spuna ce a mai facut..sa imi povesteasca despre ispravile lui Mili ( catelusa ei)...sa imi spuna ce a mai facut, cum a mai facut..
Au fost momente cand nu ne-am vorbit cu lunile, au fost momente cand intre noi era tot Polul Nord...sunt clipe cand mi-e ciuda ca a fost asa copilaria mea si ca din pacate nu a stiut sa fie altfel..dar nu o judec..nu e treaba mea...acum stiu ca o iubesc, stiu ca pentru mine este acolo, in sufletul meu si mereu va fi....si imi doresc sa o stiu sanatoasa, sa o stiu acolo, ca e cineva care imi raspunde la telefonul de acasa, ca e cineva care ma dojeneste...ca daca merg acasa inca trebuie sa fiu la o anumita ora in casa....inca trebuie sa ii spun unde ma duc, ce fac..cu cine si de ce...
Mama, chiar daca trecutul nu este presarat cu ghiocei..chiar daca si eu ti-am facut greutati, crezand ca prin comportamentul de adolescenta rebela te fac sa iti schimbi atitudinea..sa stii ca te iubesc enorm, iti multumesc din suflet pentru tot ce ai facut pentru mine, asa cum ai stiut tu si cum ai crezut ca e normal, iti multumesc ca l-ai iubit pe tata si ca l-ai facut fericit...iti multumesc ca existi si ca esti mama mea.....
La multi ani, MAMA!

luni, 21 noiembrie 2011

Printre nori de lumina si picaturi de soare

A mai trecut un week-end...si ceva zile de absenta aici, pe blog:) Timpul meu a devenit fragmentat ...sambata mi-am luat desaga si am plecat spre o casa unde linistea, caldura si atmosfera sunt cele pe care mi le doresc si eu intr-o zi in casa mea cu tamplaria maro si usa neagra de la intrare....o casa unde fiecare lucru are o poveste, o casa unde cand intri lasi in copacul invizibil de la intrare tot ce te framanta si esti fericit, si razi....si povestesti, si canti la pian, si la chiatara, cand la karaoke toata casa fredoneaza "Dar unde dragoste nu e nimic nu e", "Tigancusa", "La fereastra ta"...un loc desprins din basmele frumoase si unde familiile sunt fericite si implinite!
Asa ca am pus in desaga mea opitmism, iubire, ganduri bune si lucruri frumoase si am plecat..m-am dus sa ma recreez, sa ma las alintata, imbratisata, sa culeg picaturi de fercire si sa impart zambete sincere si calde... Fumul gratarului si mirosul carnii care sfaraia pe gratar m-a dus cu mintea la o cabana de munte....in creierii muntilor, undeva prin Valea Prahovei...cu lemnele mohnind in soba si eu intr-o camasa alba..pe un fotoliu, cu o cana de vin fiert in mana, mirosind a scortisoara si privindu-l pe el...el care sta in fata mea, pe celalalt fotoliu si imi incalzeste picioarele....este atat de multe liniste..doar focul mai trozneste din cand in cand..afara ninge si zapada se pune usor pe pamantul insetat...ne uitam pe geam si ne zambim complice... ma ia in brate si imi sopteste ceva la ureche...eu ma fac mica, mica in bratele lui si stiu ca momentul ala este doar al nostru...vocea lui calda ma linisteste, zambetul lui imi da o stare de beatitudine....zambesc si nu ma mai satur sa il privesc...da...frumos gand..poate intr-o zi va fi si o certitudine...poate intr-o zi focul trosnind din semineu imi va aduce aminte de acest gand ascuns de acum....
Imi era dor de un week-end frumos, cu o duminica in pijamale, cu filme si rasete, cu glasuri dragi si chipuri iubite...am avut un week-end pe cinste, un week-end in care am uitat de orice si de tot..un week-end in care am visat, am cantat, am dansat, am imbratisat, am zambit si am privit!

vineri, 11 noiembrie 2011

32 de ani...cand de fapt ma simt ca la 23 :)

Sper de data asta sa duc la bun sfarsit postarea...ma chinui sa scriu de ceva zile...scriu, sterg, scriu, sterg...nu imi gasesc cuvinte si asa cum multi mi-au spus ....s-a intamplat ca eu, care mereu aveam prin fiecare buzunar cuvinte adunate, in fiecare celula cate un cuavnt sa raman fara ele...la mine linistea este ceva strain si lipsa cuvintelor apocalipsa....dar uite ca acum...acum au disparut..s-au ascuns asemeni unor raze de soare in spatele unui copac frumos si falnic...Mirosea a frunze umede si a pamant cand ma indreptam spre sala....in aer plutea parfum de noeimbrie si eu ma agatam cu toata puterea de ultima raza de vara, vara nevazuta aici in Dublin. Paseam prin covorul care fosnea a moarte si imi aduceam aminte Cismigiul si ultima baie de frunze facuta anul trecut...eram tot singura, eram tot agatata in vara unui an frumos, eram tot eu cu mine..ceea ce ma uimea nu era ca viata mea e ca o piesa de teatru ci faptul ca am atat de putine personaje...Am inceput sa aranjez sala si sa ma gandesc ca soarele a aparut in Dublinezia cu un scop, probabil sa imi aduca o raza de speranta ca pe un drum insorit nu imi mai este frig..chiar daca sangele corpului meu imi cerea manusile negre si pufoase purtate in utlimii ani pe aleile toamnei...
Imi venea sa imi alung gandurile in vantul ce imi pisca umerii si sa fie culese precum polenul...dar ceva ma oprea...emotiile imi dadeau ghionturi si mereu imi repetam ca sunt puternica, sunt infipta in realitate si trebuie sa merg spre ceva anume, un scop bine definit si anume, cel pe ziua de sambata, sa fie un eveniment reusit si sa uit de toate muscatele din camera mea care noaptea ma rodeau si ma chinuiau...
A fost atat de pe rapid totul incat uneori parca si uitam unde sunt, de ce sunt...la un moment dat mi-am dat seama ca emotiile ma coplesesc si mi-am spus ca nu am cum sa fiu eu cea care ma las doborata atat de usor si am luat-o la gona...pe holurile sufletului meu erau doar doua ganduri ratacite, imbracate dezordonat si care sigur raceau in hotelul de gheata ce era instalat in zona inimii....
Cand totul in mintea mea era pe doua baricade si cand incercam sa zambesc asa cum fac mereu pentru a masca tristetea ce si-a luat chirie la mine in gand ceva s-a intamplat...O multime de ochi erau atintiti spre mine, o armata de urechi vroiau ca eu, Simona, sa spun ceva....si eu ,a chinuiam sa caut in camarute si in colturi cuvintele...Mi-am pierdut cuvintele, mi-am pierdut logica, calmul si tot in momentul cand toti cei prezenti au inceput sa cante La multi ani!...Eu ma gandeam acasa...dar mi-am dat seama ca acum, acasa, inseamna aici! Aici, intre asa de multi oameni frumosi, aici unde ploaia imi da mirosul de iarba proaspata, unde soarele apare doar cand norii au plecat sa joace sotron si picaturile se mai odihnesc putin pe coada curcubeului....Aici, in tara asta verde o mana de oameni s-au hotarat sa imi dea un test sa vada cum il trec...si l-am trecut fara sa plang ( prea mult), incercand sa chem inapoi gandurile rasfirate prin polenizare...
Sunteti atat de frumosi toti cei care sambata ati avut un gand bun pentru mine si chiar si cei cu rele... ma simt mica acum, m-as ascunde undeva si asinchide ochii sa imi aduc aminte frumusetea voastra care ma orbea...sinceritatea voastra care ma gadila usor la glezna dreapta...SUNTETI MINUNATI! ar fi trebuit sa spun asta si la Alssa dar m-ati blocat, m-ati facut sa raman leftera de cuvinte si cu emotii de puteati sa faceti credit si tot imi mai ramaneau.....
Ati devenit acotri in piesa mea de teatru in care ma plangeam ca nu mai am...si sunt mandra de actorii mei care m-au facut sa deschid ochii unui week-end presarat cu aroma de scortisoara, cu ochi calzi si cuvinte dupa care tanjeam...
Ati facut un copil fericit ca a primit cea mai frumoasa plansa de pictat si o sa incep sa pictez cu voi de acum, despre voi si pentru voi! Ati devenit culorile ce imi invioreaza viata si familia mea .....
Va mulumesc in felul meu,,,aici, in spatiul unde colorez de fiecare data cateva magnolii,...imi plac magnoliile dar pe voi va iubesc pe toti cei care sambata seara mi-ati neutralizat cuvintele si mi=ati facut incalzirea pentru duminica..unde tot voi, in mare parte m-ati facut sa dau drumul picaturilor cristaline care plecau din ochii mei muti de uimire.....Va multumesc!....

vineri, 2 septembrie 2011

Raportare 8 luni de Irlanda

Da, nu ma intrebati cand, cum si de ce dar au trecut 8 luni de zile de cand sunt in Irlanda! Maine ma pregatesc sa merg spre tara, spre casa, spre prietenii mei! Nu stiu, inca imi simt sufletul acolo, cu prietenii mei, cu familia mea..aici ma simt doar intr-o perioada de trecere...Sper sa imi treaca starea asta si dupa o perioada sa pot sa spun acasa aici, in Irlanda.

Am plecat din Bucuresti cu foarte multa bucurie in suflet, convinsa ca vin aici si fericirea va fi la picioarele mele, fericita pana in varful degetelor de la picioare si convinsa ca anul asta o sa fie cel mai frumos an! Ajunsa aici..am descoperit o alta fata a barbatului pentru care am lasat totul in tara si am venit aici! Din omul maleabil care dadea de inteles ca este a devenit omul care imi controla miscarile, omul care ma intreba cu cine vorbesc, dar de ce vorbesc cu prietenii mei din tara, aia sa ramana acolo....in conditile in care el nu avea NICI UN PRIETEN, ca de ce ma consum ca a facut vara mea nu stiu ce, ce? ea e acolo, eu sunt aici! Aici suna ca si cum eu as fi intr-un bol de sticla unde totul era roz. La inceput a fost greu, am spus ca poate realizeaza si el..dar se pare ca era mai important sa fie mereu ceva de baut in casa si pe contul lui de la Paddy power ceva decat sa facem altceva cu banii....Cand i-am vazut hainele, am decis brusc ca trebuie sa mai umblam putin la garderoba lui si astfel intr-o zi la cumparaturi reusesc sa ii iau o geaca si un hanorac, dar ii spun ca saptamana respectiva nu mai baga bani la pariuri....ei bine, cum nu m-ati auzit voi, nici el nu m-a auzit! Iesea sa cumpere ceva si mereu mai venea si cu altceva peste, in conditiile in care nu ne permiteam sa ne facem poftele...ca si eu proaspat venita in Irlanda va dati seama ca tare mi-ar fi placut sa fac un tur de magazine, un tur de cofetarii, un tur de patiserii....chiar sa ies intr=un pub! Nu, asa ceva nu a existat cat am stat cu el...Nu am vazut cum arata un Pub decat de afara...DAr..au trecut, intr-o nopate mi-am facut curaj si am plecat spre nicaieri, nu stiam pe nimeni aici, nu aveam nici macar o persoana pe care sa ma pot baza, o singura persoana care o cunoscusem de cateva zile si care ar fi putut sa imi spuna: Nu te primesc! Dar mi-a demonstrat ca se poate prietenie si in cateva zile....Este persoana pentru care voi avea mereu respect si sper cand are nevoie sa fiu langa ea, cand are nevoie de sprijin sa i-l ofer! Pentru ca asta a facut ea pentru mine, pentru o straina! Prima zi cand am ajuns la ea in casa, am inceput sa plang, eram depresiva, eram down si nu stiam ce sa fac, incotro sa o iau...
Acum, pentru el, cea care eu am renuntat la tot sunt doar " o tipa care avea nevoie sa isi faca pps", sunt doar "una"....nu ma deraneaza atat de tare acest lucru cat faptul ca nu realizeaza ca eu am renuntat la viata mea pentru el....si el in loc sa se straduiasca sa faca sa mearga o relatie el isi baga...ma abtin ca nu e frumos!!
Da, timpul a trecut, mi-am format prieteni, cunostinte, oameni pe care ii pot suna si intreba daca am o problema...am inceput sa cunosc viata de emigrant, sa o simt, am inceput sa stiu ce inseamna sa iesi la o bere inbtr-un pub, sa mergi sa mananci intr-un restaurant si mai ales sa pot zambi iar, fara sa ma gandesc la cele 3 luni negre si de cosmar!
Plec acasa! Plec sa imi vad orasul adoptiv, plec sa imbratisez oameni de al caror dor am simtit ca ma topesc, sa ma arunc in Marea Neagra si sa ii marturisesc ca inca o iubesc, chiar daca vara asta nu am fost toata vara la ea....sa merg la capataiul celro care nu mai sunt si sa le aprind o lumanare....Da, e crunt dorul de tara, e crunt sa fii pelcat de langa cei dragi!!!
Ma opresc acum din scris deoarece monitorul a devenit incetosat ......

marți, 19 iulie 2011

Ce e frumos trece atat de repede....


Week-endul ce tocmai a trecut a fost plin, frumos, placut si cum mai vreti voi sa ii spuneti! A fost verisoara mea la mine!!!!!!! Ne-am plimbat, am vizitat locatii, am fost in vizite pe la prieteni, am iesit la cumparaturi....
Imi era asa dor de cineva familiar, sa ii vad chipul, sa stam la barfa, sa vorbim, sa trancanim, sa ne amuzam si sa radem asa cum numai noi stim. Am fost si in club, am fost si la mare, am fost si la Muzeul de ceara..off, ce frumos a fost!!! Mai vreau!!!!

duminică, 10 aprilie 2011

Despre bunici


Daca acum 10 ani pe vremea asta chefuiam in curte la bunicul de ziua lui...anul asta nu am cui sa ii dau telefon sa ii spun "La multi ani!"...de 9 ani ziua de 10 aprilie este goala...acum 9 ani ma laudam cu 4 bucati de bunici in putere, voiosi, frumosi, cu chipurile brazdate de ani dar fericiti de fiecare data cand nepotii le calca pragul....
Pe 4 aprilie a fost si ziua bunicului pe care il mai detin aici...l-am felicitat prin telefon dar avea o voce trista, pierduta...e prima data cand isi serbeaza ziua fara bunica...care a plecat sa isi intalneasca ginerele, cuscrii....As vrea sa pot face ceva..dar ce mai poti face cand Dumnezeu hotaraste cui sa deschida portile?
Am avut o copilarie frumoasa, cu bunici blanzi si iubitori, care ne faceau mofturile si care ne iubeau...am trait intr-o familie frumoasa, cu voie buna, cu petreceri, cu aniversari unde curtea era plina, muzica rasuna si tipetele noastre de copii faceau zarva mare....Poza atasata postarii este facuta in 85 cand a iesit bunicul meu la pensie...nimic nu prevestea in familia noastra momentele grele prin care vom trece, credeam ca timpul va sta in loc si vom fi mereu o familie mare si fericita...dar timpul nu ne-a iertat si ne-a saracit...

Dumnezeu sa te odihneasca, bunicule! Cu trecerea timpului ai adunat acolo la tine frati, copil, sotie, cuscra.....imi place sa cred ca bei un pahar de vin alb, cum iti placea tie, si te uiti la noi, cei de pe aici si esti mandru de noi!!!
Mi-ai fost mai mult decat un exemplu in viata si mi-ai dat puterea ta, intelepciunea si capacitatea de a ierta! Ai fost si vei fi mereu in sufletul meu, micul meu giuvaier!....Mi-e dor de tine, de glasul tau calm si in acelasi timp impunator, de vorbele tale cu talc si chiar si mustrarile pe care mi le trageai cand eram copil neastamparat!
Ne-ai lasat tuturor o mostenire imensa: dragostea de oameni, de dreptate si de frumos!
Iti multumesc! Ma simt mandra ca am avut un bunic ca tine!
"Brazii se frang, dar nu se indoiesc!"

vineri, 25 februarie 2011

Puterea de a merge mai departe

De cateva zile am o stare foarte ciudata..nu stiu daca din cauza faptului ca sunt departe de tara de 2 luni si nu am fost obisnuita sa stau asa de mult plecata, daca e din cauza ca imi lipsesc prietenii... probabil eu sunt cauza...e probabil normal pentru cei care pleaca din tara..pentru mine e prima data cand am parasit tara si nu a fost cu scopul de vacanta ci pentru totdeauna!
Ultima data cand mi-am vazut toata familia a fost un eveniment tare trist..inmormantarea bunicii mele..ca si cum, saraca, Dzeu sa o ierte, a vrut sa imi revad toti verisorii, toare rudele....imi amintesc si acum ultimele ei cuvinte ..cand vorbeam de racituri si pui cu smantana...pe patul de spital si imi spunea ca daca mai ajunge acasa o sa imi faca...acum am pui cu smantana facut, l-am facut aseara..si am mancat si mi-am adus aminte cum mereu ma astepta saraca de ea cu mancarurile mele favorite si iubea felul meu de a manca cu pofta si cu placere...
Poate ca imi este putin dor de casa..sau poate ca na m-am acomodat inca cu statutul de cetatean strain intr-o tara straina..nu as putea sa spun ce este cu mine..incerc si eu sa imi dau seama...mi-e dor de unii oameni de acasa, stiu ca pe unii de acasa i-am dezamagit ( My bro)...dar oarecum, asa per total sunt multumita...

Puterea de a merge mai departe sta in mine, in dorinta mea de a reusi...
AM pornit sa scriu pe blog dupa ce am citit postarea de pe Blogul de Americanca.
Va redau mai jos postarea:
Poveste de Craciun....
Nu stiu ce se intampla astazi, de tot primesc mailuri din astea. Si credeti-ma, ca nu vreau sa va deprim. Nu stiu daca e adevarata povestea asta, dar pe mine m-a cam zguduit. Asa ca am vrut sa o impartasesc si cu voi. Conluziile le trage fiecare....

"Deşi este doar începutul lui Octombrie este frig şi am
aprins focul în şemineul din sufragerie...Stau confortabil în fotoliul de
piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani care se joacă
împreună cu Hans: Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat
definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de
medicină de la Cluj...

Ne-am cunoscut aici, la Koln , la spitalul la care reuşisem
să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere...Ne-am căsătorit apoi
după vreo 2 ani, a venit şi Karinna...

Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic...Locuim la periferia
oraşului dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la
marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne "chinuim" maşinile
în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun într-una că
merită...Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală iar
Karinna o indrageşte tare mult...

Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la
calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile până la
Crăciun...Crăciunul...Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom
aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a
sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri,
care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare
seară...Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum
avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus, la ei
la masă...Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă...Poate
mă va vizita şi sora mea Jeni care locuieşte în Austria sau poate chiar
cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din
Canada , mai ales că tocmai a născut un băieţel...Mi-e dor de ele şi mai
ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv
din ţară ...Au vândut casa buni cii iar banii pe care i-au primit i-au
împărţit la
3 şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o
dă nouă...Aşa-s mamele...

Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez
sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte incă de anul
trecut...Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care
s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul
cu diamănţele de care s-a agăţat, când am luat-o într-o zi în braţe, cu
toată hotărârea, Karinna...Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până
la Crăciun...

Zâmbesc de una singură, ca proasta şi incerc să-mi alung
din minte orice umbră despre trecut...

Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam 13
ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise
încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de
5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun pastorul nostru a anunţat o
colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
A cerut ca fiecare enoriaş să economisească timp de o lună ceva bani ca să
dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai
săracă.
Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost
să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi
300.000 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară, mai
puteam economisi 100.000 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a
vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne
imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică, noi şi încă 80
de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decât
erau...
Noi ceilalţi ştiam că suntem cetăţeni români iar acum, la 4 ani de la
căderea lui Ceauşescu, unii dintre noi se descurcau binişor. Noi locuiam în
casa bunicii, de care eram tare mândre deşi nu avea decât două camere
dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a
calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai
ales că la slujbă veneau şi cei cu maşini luxoase şi plini de bani iar
pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să
schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să dăm
lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800.000 lei. O bancnotă de 500.000 lei şi
trei bancnote de 100.000 lei. Niciodată nu avusesem atâţia bani. Nu ne păsa
că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată
noaptea de nerăbdare...

A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi
n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa
cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe
drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în
Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre
cele vechi.
Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână, eram bogate.
Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi,
fiecare, câte una de 100.000 lei.
Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază, mama ne-a
făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu
cartofi prăjiţi. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe
mama la uşă . Când a intrat mama în casă, era albă ca varul şi ţinea un plic
în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama
l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de
100.000 lei şi 40 de bancnote de 10.000 lei. În total 1.200.000 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva
minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână,
ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ca şi copii ne părea bine că suntem bogaţi faţă de alţii,
că aveam cartofi. Apoi, ştiam că suntem bogaţi că aveam o mamă grozavă şi
mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi
atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii
le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci; dar în acea zi de
Crăciun am aflat că eram.
N-am mai fost niciodată ca înainte. Săptămâna care a trecut
apoi, n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la
Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie să lipsim de la slujbă...
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi
nu ştiam ce fac săracii cu banii...
84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns
1.200.000 lei... din care 800.000 i-au dat cei mai săraci 4 oameni din
Biserică...Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec
din România...
Sau puteti citi direct postarea originala aici.

joi, 16 decembrie 2010

Cursul vietii

Este adevarat ca toti suntem trecatori pe acest pamant si nimic nu dureaza o eternitate, este adevarat ca suntem constienti ca intr-o zi sau alta ne luam ramas bun de la aceasta lume si lasam in urma oameni care ne plang, ne pomenesc si se gandesc la noi...doar ca niciodata nu suntem pregatiti.

Saptamana asta mi-am condus pe ultimul drum ultima bunica....am ramas atat de goala in visteria mea unde pana acum 9 ani aveam 4 bucati de bunici frumosi, iubiti, blanzi, inteligenti si haiosi. Nimic nu va inlocui locul ocupat de ei in sufletul meu si nimic nu va sterge amintirile mele din copilaria frumoasa pe care am avut-o! Nimeni nu imi poate lua suferinta care este in sufletul meu acum asa cum nimeni nu imi poate da inapoi macar cateva clipe reale cu cei dragi, plecati prea devreme.

Nimic nu prevestea ca anul acesta voi fi in doliu, dar cum neprevazutul isi face simtita prezenta asa si la inceputul lunii decembrie eram in spital, langa bunica mea.....o bunica si o mama exceptionala, de o blandete pe care imi este greu sa o descriu...un om deosebit, o femeie puternica care la nici 27 de ani i-a murit primul sot, a ramas cu doi copii...s-a recasatorit cu un om deosebit si a mai avut 2 copii. Vremurile au fost grele in trecut dar cu munca, vointa si putere si-au facut o gospodarie frumoasa, si-au crescut copii frumos si a devenit model de viata pentru nepotii pe care i-a crescut in casa de pe malul Siretului. Imi aduc aminte , parca s-a intamplat ieri, diminetile in care ne trezea mirosul de gogosi, clatite, coltunasi, lapte cu cacao, placinte, invartita...atat de multe bunatati stia sa faca cu mainile ei trudite; mancarea pe care o pregatea bunica era cea mai buna, nici mamei nu ii ies atat de bune....blandetea cu care ne vorbea, ne indruma in viata si ne spunea mereu sa credem in Dumnezeu ca ne va fi usor in viata..In ultimele ei zile i-am fost alaturi si i-am spus cat de mult o iubesc, ce femeie puternica este si ce bunica extraordinara, ca ne-a crescut cum trebuie si ca o iubim toti nepotii. Era atat de mandra de noi, de toti nepotii...nu am sa uit cand a fost preotit varul meu cat de mandra era, cand a devenit prima oara strabunica, cand imi povestea cum nepotul ei chirurg a operat-o, cand spunea tuturor ca eu sunt educatoare la ea in sat sau mai tarziu ca apar la televizor, cand povestea cum verisoara mea a luat bacalureatul cu nota aproape de zece si ca a luat la o facultate grea in Bucuresti...ii bucuram toti sufletul si pe toti ne iubea in aceeasi masura...marti eram toti la capataiul ei.. verisorul meu ..imbracat in straie preotesti ii canta vesnica pomenire, varul meu ii spunea bunicului cat de puternica a fost deoarece pacientii lui cu diagnosticul bunicii in 48 de ore plecau spre cele sfinte....marti eram toti cerniti de durere si parca toti am fi vrut sa fie un vis urat, un vis din care sa ne trezim si sa ne ducem acasa la ea, in Radomiresti si ea sa ne astepte cu o tava de poalen-n brau cu smantana....

Se spune ca Lui Dzeu ii plac oamenii buni, acum are in Imparatia Lui o mama desavarsita, o bunica extraordinara si o sotie model....ne-a luat-o noua..de aici de unde o mai vroiam cativa ani....
Dzeu sa te ierte, Bunica! Ai fost pentru mine oaza de blandete, mi-ai demonstrat ca bunatatea este o calitate rara si mi-ai aratat ca oamenii sunt toti frumosi, trebuie doar sa stii sa ii privesti!

miercuri, 27 octombrie 2010

Incet, incet spre 50 si 31:)

In ultimul timp nu am mai putut sa scriu...tot incercam sa uit de tot si de toate pentru a trece peste anumite evenimente care se succed in viata mea...

Voi vorbi despre o persoana care a fost langa mine de cand m-am nascut..din momentul in care am spus buna acestei lumi a fost langa mine...ca un frate mai mare..ca un al doilea tata, ca cel care mereu era acolo....Diferenta intre noi este de 19 ani si acusica, sambata, schimba prefizul si face 50 de ani! Suntem pana si aceeasi zodie....Cand vroia sa plece la baieti eram coada lui, trebuia sa ma ia cu el ca altfel nu il lasa bunica, atunci cand a inceput sa fumeze repede l-am spus bunicii:
"- Bunica, sa stii ca Tinel scoate fum pe gura!".....Imi aduc aminte ca aveam 5 anisori si vroiam foarte mult un joc Lego de la parterul magazinului Luceafarul din Bacau...unde intamplator lucra o doamna de la noi din comuna si ajung acolo si spun ce vreau sa imi ia mama si Dna Barbu: Mergi acasa ca iti aduce mos Neculai..eu neincrezatoare nu, ca eu vreau jocul ala, eu vreau sa fac roboti..cu chiu cu vai m-a luat mama acasa, plangand..i-am sarit in brate cand l-am vazut si am inceput sa plang si sa ii spun ca nu a vrut mama sa imi ia si el mi-a spus ca l-a vazut pe Mos Neculai acolo, in magazin si sigur l-a luat pentru mine..si cand a venit Mos Nicolae...la el in camera imi lasase acest joc....am mai crescut ..si el a hotarat sa isi faca o familie, sa se casatoreasca..nu prea eram eu incantata ca eu il vedeam doar a meu..dar dupa cununia civila i-am spus ca daca nu ma ia cu el in luna de miere ma supar pe el....la nunta...toata seara am plans ca eu vreau in luna de miere...pana la urma a plecat doar el cu cea pe care o iubeste si acum ...dar mi-au adus de la Predeal " Nu te supara, frate" si dulciuri. I-am trezit la prima ora a diminetii, bateam la ei la usa sa vad ce mi-au adus....
Timpul a trecut peste noi, el a devenit parinte, am plecat la prima intalnire din viata mea din casa lui si a Corinei....am plecat la prima discoteca din casa lui si a Corinei...cu ei vorbeam orice si ii gaseam cei mai cool prieteni avuti...Cand am devenit majora imi aduc aminte ca a venit sa o aduca pe verisoara mea...si m-a dansat ca cica sa danseze si el nepoata lui majora....cu timpul familia aia mare, care o aveam....curtea aia unde eram noi mereu fericiti a imbracat haine triste....am pierdut familia in sanul careia am crescut..bunicul si bunica au plecat spre ceruri, tatal meu si el s-a grabit acolo sus...in noaptea cu pricina prima persoana pe care am sunat-o a fost Valentina....fiica lui...si astfel a aflat si el ca trebuie sa isi scurteze concediul...sa plece pe ploaie....
Anii s-au scurs si au lasat urme si la el...acum 7 ani a suferit un infarct..iar de atunci viata lui s-a schimbat complet..si a lui si a familiei....Cu o putere exceptionala si o dorinta de viata a renuntat la tigari, a urmat si urmeaza cu sfintenie un regim alimentar..singura lui slabiciune fiind dulciurile....Din pacate daca ai avut o data probleme cu inima...le ai mereu....Acum cateva zile a avut o zi nefasta, i s-a facut rau...ce a urmat este usor de imaginat: medici, analize, controale, decizii.....era programat la o coronografie si un stend la Iasi..dar acolo au descoprit o problema la o valva..lucru ce duce inevitabil la o operatie pe cord deschis....
Mi-e frica si in acelasi timp sunt si optimista, constienta fiind ca orice operatie are un risc, dar daca medicii vor sa faca operatie inseamna ca stiu ei ce stiu....Mi-e inima mica mica si ma rog la Doamne Doamne sa fie bun cu noi...pe Tati meu si pe buni mei sa vegheze asupra lui si sa ii dea putere sa treaca peste acestea, sa nu ii mai fie frica, sa stie ca noi toti il iubim foarte mult si ca pentru mine este ca un tata, ca stiu ca este acolo si ca el este cel care ma leaga de curtea copilariei mele.....
Nu am apucat niciodata sa ii spun cat de mult il iubesc, nu am apucat niciodata sa ii spun cat de mult au insemnat pentru mine incurajarile lui, faptul ca ma iubeste neconditionat si ca privindul pe el retraiesc momentele copilariei...cu jocurile nevinovate, cu glumele baietilor, cu tot ceea ce ma leaga de el in acesti 31 de ani...

Sa imi traiesti unchiule, sa imi fii sanatos si plin de putere, sa ma inveselesti mereu cand am nevoie si sa ma dojenesti cand gresesc, sa ma mangai pe par si sa ma imbarbatezi spunandu-mi ca sunt puternica!!!! Sambata schimbi prefizul..nu te provoc la un dans al pinguinului acum dar la vara sigur facem un chef mare in curte si topaim:) si promit sa iti pun si :"Pusca si cureaua lata"
Te iubesc!
P.S. O sa revin si cu o fotografie, promit!

marți, 5 octombrie 2010

As bea niste must...

din strugurii din via de acasa....as vrea sa stau pe terasa si sa ascult pustiul...sambata s-a cules via si s-a facut mustul...anul trecut am participat si am facut planuri pentru anul acesta...dar anul acesta a fost tacere...ma intreb cum a iesit?......ma intreb eu unde sa spun "acasa"....simt o durere in suflet pe care nu o pot exprima...nu gasesc cuvintele in care sa .....
mai bine tac...tacere..lacrimi...intrebari...si suferinta...

cui apartin?...mai apartin?...

miercuri, 11 august 2010

Amintiri

Am decis sa va povestesc crampei de amintiri cu tata....

- O zi de vara..eram la mare..cu finii Bodea si eram in Saturn...tata a facut o poza pe un scaun de bar cu tigara in mana si picior peste picior....dupa asta eu repede: vreau si eu!!! Totul s-a conformat...mai putin tigara=)) aveam  11 ani!!!
- 1988, iunie: terminasem clasa a doua si luasem premiul I..cu coronita pe cap mergeam spre casa...si la Fam. Crasmaru era Lili in cires..m-a invitat si pe mine..intr-un minut eram catarata in cires si mancam cirese, tata stata de vb cu Dnul Crasmaru..cand am ajuns acasa..nu ne-a fost prea bine..camasa mea alba era plina de pete rosii...si curtea plina de tipetele mamei care ne certa pe amandoi! Pe mine si prietenul meu de prostii: pe tata!
- 1988 parintii mei cununau pe finii Bodea..eu...nu trebuia sa merg si nopatea la nunta..eram copil...venise tanti Aurelia sa stea cu mine.....si cand am vazut ca intra ai mei in casa si se schimba cu tinutele de seara..si eu ma imbrac in pijamale...am facut prima greva din viata mea..m-am urcat pe cortina de vie ( la o inaltime de 3,5m) si am spus ca nu cobor pana nu imi promite tata ca ma ia cu el la nunta. Stiam ca tata cand promite se tine de cuvant...Nu mi-a promis....dar a reusit sa ma dea jos..mai mult bunicul Vasile...care a spus: " hai sa mergem, lasa ca daca ii vine somnul coboara, ca acolo nu are cum dormi".
1992 - Clasa a VI-a, ora de bilogie...lectia" Functiile Fotosintezei"..primul 4 din viata mea...ajung acasa nu spun nimic nimanui..pana cand vine seara..sa luam masa in familie..eu pregatita sa imi aduc scaunul ..tata: nu ai nevoie, ai unul la Biologie!
-1992- sparg geamul la scoala...cumpara tata geamul si imi arata chitanta: o sa o arat nepotilor, sa vada ce cuminte ai fost! Chitanta se afla si acum la mine, in portofelul lui, o sa o arat eu nepotilor.
- 1994; admiterea la liceu..eu nu vroiam sub nici o forma pedagogicul...tata imi spunea: si ce vrei sa faci? Filologie tata, nu vreau invatatoare...tata: faci cum vrei...probele eliminatorii..incerc sa intarzii la Ed. fizica...in schimb tata....ma dezaproba:)
-1995 prima sedinta cu parintii la liceu....tata il cunostea pe fostul diriginte...vine acasa: m-ai facut de ras...mi-a spus ca esti singurul baiat din clasa..te-ai batut cu baitii de la clasele terminale.
-1998- Majoratul....si in acelasi timp momentul cand am pecetluit cu tata relatia de "cei mai buni prieteni ever"
-2000- priimul meu loc de munca.mandria tatalui meu ca sunt angajata....am iesit sa bem o bere din primul meu salariu;)) bine...a platit tot el...
-2002- plecarea de acasa..fara sa ma gandesc o clipa ca peste 1 an si 8 luni cand voi regasi calea de comunicare cu ai mei...tata va fi suferind de inima...
-2004- vorbesc cu tata la telefon dupa 1 an si 8 luni....vine la Bucuresti...il asteptam cu inima cat un purice..cat se schimbase...a plecat acasa atat de mandru de Monica lui..si fericit ca imi este bine....
-2005- fac varsat de vant..tata intr-o fuga la  Bucuresti..sa nu stau inchisa in casa, sa ma ajute pe mine, sa imi faca el cumparaturile..sa stea cu mine de vorba..a stat o saptamana la mine.....dar a venit suparat =)) mama imi trimisese o lenjerie rosie..." Nu putea si ea sa iti trimita o lenjerie albastra..sa faci baiat"
-2006- De Paste... am mers acasa cu Dennis...si i-am luat pe ai mei la Slanic Moldova, Salina de la Targul Ocna..sa ii arat lui Dennis pe unde mergeam in copilarie cu ai mei..La slanic Moldova am descoperit un tata batran..in sensul ca se uita la cum ajunsese statiunea...totul era parasit...urat..nimic din stralucirea din anii copilariei mele..tata: " asa e si omul peste ani...isi pierde din tinerete, din iutime, din putere"
-2006, 11.08...ore 02.10 a.m..primesc telefonul de la mama....tata nu mai e....a plecat la Doamne Doamne sa pregateasca terenul pentru cand ne vom aduna acolo toti...si vom fi fericiti!
 Am spus pe scurt doar cateva din amintirile care mi-au venit asa.....pe fuga in minte....

4 ani...

Urasc ziua din care mai sunt 4 minute...si urasc si ziua de maine si cea de 13..Nu imi place cand trece timpul...nu imi place cand ma mistuie dorul si mai ales ca nu am cum sa il alin....
 DZEU SA TE IERTE, TATA!

vineri, 6 august 2010

Tata

....mi-e greu si doare atat de tare cand se apropie luna august! As vrea sa pot sa ma resemnez si sa spun ca acesta este drumul fluturilor...si ca la un moment dat ajung in acel loc unde toate lucrurile frumoase se intampla numai lor....dar....nu pot. Ma macina cumplit un dor de tata!...ii simt lipsa la sarbatori, ii simt lipsa de ziua mea..ii simt lipsa de ziua mamei, ii simt lipsa de Sf. Neculai...ii simt lipsa cand vreau sa vorbesc cu cineva..ii simt lipsa cand vreau sa spun TATA si nu imi raspunde nimeni....

Cel mai crunt este cand merg la Bacau...cand cobor din masina si mereu intarzii putin sa deschid poarta! Parca astept si cred intr-o minune, ca imi deschide poarta si sare sa ma ia in brate, sa ma pupe si sa ma muste asa, putin cum numai el si bunica stiau sa o faca.....imi este dor sa il vad cum rade, sa il aud cum glumeste, sa il vad cum bate din palme de multumire ca i-a iesit ceva.....imi este dor sa aud Monica...imi este dor sa raspund la telefon si sa imi spuna: "ce faci, tata?"
  Probabil unii dintre voi nu stiti ce inseamna acest dor..te macina pe interior, te roade si e mereu acolo! Este o durere continua si indiferent cate pastile ai lua sau la cati medici ai merge, nu trece. Cei care nu ati simtit aceasta durere..bucurati-va de cei pe care ii aveti alaturi, mangaiati-i pe cap, spuneti-i cat de mult ii iubiti si cat de mult inseamna pentru voi..nu ii lasati o clipa fara sa stie asta..deoarece este suficienta o secunda ca sa poti sa nu mai ai cui spune aceste lucruri.
 
          Tie,
  Cand ai plecat din drumul meu
  Nici n-am stiut cat e de greu!
  Si noapte-n vis te-astept mereu,
 Erou al sufletului meu!

M-ai invatat de mica ce e omenia
Si oamenii sa nu ii judec,sa-i iubesc.
Sa stiu mereu sa imi inec furia...
Si imi spuneai: "Cu tine vreau sa ma mandresc!"

Esti punctul meu de referinta!
Esti tot ce am pe inventar mai valoros,
Si vreau sa-ti spun ca  ta apriga  dorinta
Va fi in a mea viata lucrul cel mai frumos!

."Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi"( Octavian Paler- Avem timp)






























  


   


 


Prietenia nu este un drum cu sens unic

 Nu este un loc în care unul oferă, iar celălalt doar primește. O prietenie reală se construiește în doi, din pași egali, din implicare reci...

Faceți căutări pe acest blog