La taifas cu David

Relația cu David este, pentru mine, una dintre cele mai importante părți ale vieții mele. El este prioritatea mea înaintea tuturor lucrurilor, oricât de complicate sau solicitante ar fi zilele mele. 

Într-o seară, după ce am citit pe Instagram un set de întrebări recomandate pentru o discuție sinceră între părinte și copil, am simțit impulsul să pornesc o conversație cu el. Nu mă așteptam ca răspunsurile să fie atât de profunde și să mă atingă atât de mult.

Ne-am așezat împreună, într-o atmosferă liniștită, și am început.

Prima întrebare:

Eu: „David, tu te simți destul de iubit de mine?”

David: „Da. Îmi spui, îmi arăți și mereu știu că ești acolo. Îmi place cā ne începem ziua şi o încheiem cu îmbrățișare și te iubesc. Şi îmi place cântecul pe care mi-l cânți, în unele dimineți!( “Bună dimineața, Te iubesc!”)

Răspunsul lui scurt, dar plin de încredere, mi-a încălzit inima. E reconfortant să afli că ceea ce faci în fiecare zi ajunge exact acolo unde trebuie: în sufletul copilului tău.

A doua întrebare:

Eu: „Care e cel mai frumos cadou pe care ți l-am făcut?”

David: „Viața! Dacă nu mă nășteai, nu puteam primi iubirea ta. Nu puteam să mă bucur de călătorii, vacanțe, spectacole.”

Am rămas fără cuvinte. Copilul meu tocmai transformase o întrebare banală într-o declarație care m-a cutremurat. Atât de simplu, atât de sincer.

A treia întrebare:

Eu: „Când îmi ceri ajutorul la teme, când vrei să înțelegi ceva… e ok felul în care te ajut? Ai vrea să fac altfel?”

David: „Nu. Mereu îmi oferi ajutorul. Ai mai multă experiență ca mine și îmi explici variante diferite. Tu le știi pe toate!”

A zâmbit când a spus-o, dar am simțit în spatele cuvintelor lui o încredere reală în mine. Iar asta este neprețuit.

A patra întrebare:

Eu: „Când ești supărat, speriat sau trist, ce ți-ai dori să fac?”

David: „Nimic în plus față de ce faci deja. Simți când ceva nu e ok și mă îmbrățișezi, mă încurajezi și mereu mă faci să râd.”

Pentru un copil, a fi văzut și înțeles în momentele grele înseamnă siguranță. Iar faptul că el simte asta m-a liniștit profund.

A cincea întrebare:

Eu: „Ai simțit vreodată că sunt prea ocupată sau nedisponibilă pentru tine?”

David: „Doar când ești în call sau în meeting la muncă. În rest, mereu dacă te rog faci lucruri cu mine și cauți compania mea, chiar și atunci când eu vreau să mă joc pe PS.”

Mi-am dat seama, încă o dată, cât de importante sunt momentele mici și prezența noastră reală în viața copiilor.

La final, i-am spus:

„M-ai făcut să fiu liniștită. Simt că fac un lucru bine cu tine.”

Iar el mi-a răspuns:

„Tu mereu faci lucruri extraordinare cu mine și mereu îmi spui cât de mult mă iubești și că sunt cel mai frumos lucru din viața ta. Și îmi place când îmi spui asta, pentru că simt și văd că nimeni nu e mai presus de mine.”

Am închis discuția cu un zâmbet și cu o recunoștință imensă. Uneori, copiii au un mod incredibil de simplu și clar de a ne arăta că suntem pe drumul 

La 11 ani, un copil se află la granița dintre copilărie și preadolescență. E o perioadă în care identitatea începe să se contureze, încrederea în sine se formează și nevoia de siguranță emoțională este uriașă. În contextul în care a trecut și prin experiența divorțului părinților, aceste nevoi devin și mai sensibile.

Copilul are nevoie să știe, fără nicio urmă de îndoială, că dragostea părintelui rămâne constantă, stabilă și necondiționată. Rutinele, conversațiile sincere, prezența reală și momentele de conectare emoțională sunt pilonii care îl ajută să se simtă protejat și iubit, chiar dacă lumea din jur se schimbă.

Relația mea cu David nu este doar o prioritate – este fundamentul pe care el își construiește încrederea în sine, modul în care va privi relațiile viitoare și felul în care va gestiona emoțiile. Iar această discuție, atât de simplă și totuși atât de profundă, mi-a reamintit cât de important este să rămân prezentă, deschisă și disponibilă pentru el, indiferent de contextul vieții.

Pentru că, dincolo de orice schimbare, copilul are nevoie să știe un lucru esențial: dragostea părintelui rămâne acolo, întreagă, neclintită și mereu de partea lui.

Bunicile sunt magia copilariei!

În bucătăria bunicii, de sub ștergar, ieșeau aromele copilăriei și toată bucătăria era tărâmul clatitelor, gogosilor, plăcintelor, invartitelor, puiului cu carne sau raciturilor. Toate făcute de mâinile muncite, dar cel mai important, cu dragoste! Multă dragoste!

Cred că bunica mea avea o sticluța magică cu dragoste, de unde ne punea mereu, în tot ce făcea ea pentru noi.

De multe ori mă consider norocoasă că am avut bunicile în viață mea mai bine de un sfert de secol, de când eram mică și le dădeam bătăi de cap până când am devenit adult.

Mi-o amintesc pe bunica Ileana când am avut prima zi de școală, în calitate de educatoare, la ea în sat! Pe lângă mămicile și bunicile venite la prima zi de grădiniță a piticilor, am avut-o și eu pe bunica mea alături. Nu am să uit niciodată ochii ei ațintiți pe mine, cu câtă bunătate mă privea și cu câtă mândrie! Nepoata ei era educatoare în satul ei. Este una din cele mai calde amintiri pe care le am cu bunica.

Bunica Ileana a fost un om extraordinar, cu o viață încercată și grea, și-a înmormântat primul soț când era în floarea vârstei, rămasă cu doi copii sub 5 ani, a muncit la CAP, a avut nepoți pe perioada verii, când chiar dacă era istovită de muncă, mereu aveam clătite aburinde, gogoși calde și pudrate cu zahăr, colțunași cu brânză, dulcetiuri care mai de care! De multe ori mă întrebăm dacă nu cumva bunica e un spiriduș, că nu am auzit-o niciodată spunând că este obosită sau să ne refuze ceva! NICIODATĂ!

În urmă cu 11 ani Dumnezeu a ales să o ia la EL. Nu de multe ori mi-o imaginez făcând bunătăți pentru tată, pentru părinții și frații ei, pentru strănepoții ei și cum ne privesc de acolo de sus cu drag și nostalgie.

Bunico, ți-aș face turte bune și plăcinte poale'n brâu, ți-aș cumpără cutii întregi de înghețată cu ciocolată, saci de portocale și orice altceva ți-ai mai dori doar să te mai am lângă mine măcar un Crăciun. Mi-ai face la schimb răcituri! De fapt uite, îmi amintesc că m-ai refuzat o dată! În decembrie 2010 când ți-am spus că trebuie să te faci bine, să mergi acasă și să ne faci răcituri! Atunci ne-ai spus că nu mai poți, că am stat pe lângă ține de atâtea ori, ar trebui să știm să le facem singuri....Și ai plecat!

Dumnezeu să te ierte, bunico! Mi-e dor de ține, să știi! Deși te am în suflet și în amintiri.

"Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.
Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...
Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte..."(Ştefan Octavian Iosif)

RIP Maria

 Prima dată, am vorbit cu Maria virtual, pe blogul meu. Incepuse să mă  urmărească, după ce, un prieten comun, i-a spus despre mine și că urmează să vin pe meleagurile irlandeze.

 

Deci, sunt cam 15 ani de atunci. Mi-a lăsat un comentariu, în care imi spunea că nu știa cum altfel sa ia legatura cu mine, dar ca i-ar face placere sa vorbim. I-am dat atunci imediat numarul de telefon si am inceput a vorbim.

 Mi-a fost sprijin si, de cele mai multe ori,  ma incuraja din spate si imi spunea ca eu pot orice! Ca ea asa ma vede!

Când am avut clipe grele, în miez de noapte, usa ei a fost descuiata si deschisa, cu un pahar de vin si o vorba una.

Am împartasit impreuna duminici la Biserica, cateva nopti de Inviere impreuna, dar si seri in care povesteam, radeam si eram asa, ca intr-o poveste. 

Multumita Mariei am in viata mea unul din cei mai extraordinari oameni ever: Augusta Warrer-Hansen!

Din pacate, intr-o zi urata  de septemebrie, in 2018, Maria mi-a scris si mi-a spus ca nenorocitul de cancer a revenit. Ca stie de ceva vreme, dar nu a vrut sa ma ingrijoreze...Avusese prima sedinta de radioterapie si voia sa ma vada. Eu faceam pachetele sa ma intorc in Irlanda....A doua zi am fost la ea..

Maria mea, Maria cea care era o luptatoare, exact asa se vedea si acum! Desi era doborata de radioterapie, imi spunea cum o sa treaca si peste asta, cum o sa fie bine, dar ca e constienta ca trebuie sa fie rau iniante de asta!

Maria a crezut, cu toata puterea si credinta ei, ca si de data asta va invinge!

Maria a avut momente cand era lucida, cand nenorocitul de cancer  se mai ascundea pentru cateva minute de celule din creierul ei si mi-o lasa pe Maria mea sa imi vorbeasca....

In momentele alea singura ei grija era Jodie! Mereu imi spunea sa nu o las pe Jodie singura, mereu imi spunea ca Jodie e un copil extraordinar, ca Jodie e "așa de smart, Simona, cum nu am fost eu niciodata! Te rog eu, sa nu o lasi! Stiu ca tu o sa fii acolo"

Maria, sunt 5 ani de cand lumea asta e mai goala fara tine.

5 ani de cand ma mai uit la pozele cu tine si retraiesc momentele alea nebune. 

Babyshower-ul meu a fost memorabil, Mărie! Imi place sa cred ca la fel de mult razi si acolo, Sus, si la fel o sa radem cand timpul va veni sa ne revedem...

Jodie e bine, Maria! Stiu ca esti mandra de ea, de acolo, de unde esti!

Ai vazut cat de puternica este?

Cat de multe a realizat si ce constiincioasa e?

Dar ai vazut cat de frumoasa e?!! 

Si da, Marie, tare destepata e fata asta a noastra!

Si, mai ales, este o luptatoare, asemeni tie!

Dumenzeu sa te ierte, Maria..

O sa trec pe la cimitir mai tarziu, sa povestim nitel...

Ignoranta si nepasare

Cam asa ma simt in ultima vreme, intr-o stare de ingoranta si nepasare, o stare care se accentuiaza. Nu mai vreau sa stiu de multi oameni care ii stiam aproape, nu mai vreau sa fiu eu cea care sar mereu si imi spun parerea sau ma las pe mine pentru altii pentru ca, am observat, ca acele persoane cand le este bine uita de momentele alea, am observat ca pentru unii sunt acolo doar cand au ceva pe suflet si nu mereu, asa cum sunt ei pentru mine. A venit la un moment dat intrebarea, din partea multor cunoscuti, de ce nu mai sunt mereu activa pe net, de ce nu mai dai email, de ce nu mai scriu...intrebare dupa ceva luni in care eu am decis sa astept un semn de la ei. Daca ei nu au dat nici un semn, daca ei nici macar un mesaj nu au dat...eu de ce sa dau? Mereu eu am fost cea care am dat, cea care am incercat sa fiu acolo...acum mi s-a luat, efectiv in rest, nu mai vreau sa stiu...au ramas putini oameni din tara cu care vorbesc, au un loc acolo, special si mereu va fi acel loc pentru ei! Fiecare isi urmeaza viata si asta am si eu de gand sa fac si o voi face cum stiu eu mai bine!

Mai am putin si iar aterizez pe meleagurile natale..nu stiu cum se face ca merg numai pentru evenimente triste ( pomeniri)....as vrea si un motiv ferici sa merg acasa, dar am si bucuria ca imi voi revenea oamenii dragi, oamenii care pentru mine inca mai inseamna ceva, oameni care stiu ca daca ii sun maine imi raspund si imi vorbesc...

Azi este si ziua unei persoane speciale pentru sufletul meu, o persoana care mereu va ocupa un loc aparte in sufletul meu, chiar daca drumuriile noastre au fost tangentiale la un moment dat...chiar daca, din pacate, nu a fost sa fie, va fi acolo mereu si cand imi amintesc de acea perioada zambesc si imi spun: "A fost minunat!"...Stiu ca imi citesti blogul, presupun ca stii ceea ce am scris mai sus si stiu ca si pentru tine a fost o perioada minunata! Sa ai parte de tot ce visezi! La multi ani!
P.S. Iti mai aduci aminte melodia de mai jos?
P.S. 1 I miss you:)

Mi-e dor de satul meu

Mai exact este o comună, limitrofa Bacaului... comună unde am copilărit, am învăţat să scriu, să vorbesc, să glumesc şi să râd! Mi-e dor de uliţele satului meu, de casele bătrâneşti (care între timp dispar una câte una şi cele noi şi impunătoare le iau locul), de Biserică de la mine din sat... de emoţia pe care o trăiam în fiecare Sâmbătă Mare, când nu se mai termina treaba şi când nerăbdătoare tot întrebam pe mama: "Ce mai este de făcut?" ca să ştiu cum îmi fac planul de plecare... Copilărie.. dulce amintire şi plăcut tărâm în care totul era frumos... Sărbătorile Pascale mi-au plăcut mereu, aşteptam cu mare drag Săptămâna Mare când mergeam la slujbele Deniilor şi mai ales când în Joia Mare, la Slujba celor 12 Evanghelii făceam câte un nod pe o atâ adusă cu grijă de acasă şi cum ne puneam câte o dorinţă pentru fiecare nod şi trebuia să păstrăm aţă şi să desfacem nodul când dorinţa se împlinea... Acum realizez că niciodată nu am păstrat aţa aia mai mult de o săptămână, o rătăceam pe undeva prin casă... şi unele dorinţe mi se împlineau.. dar uităm de aţă, de nod... Eram fericită.. în curtea noastră mare şi frumoasă tata pregătea lemnele pentru cuptor, mai făcea treburi prin curte şi eu cu mama la bucătărie.. dar nu de multe ori mă regăseam lângă tata, ajutându-l la diverse lucruri şi el mereu îmi spunea: "Nu mi-a dat D-zeu un băiat dar mi-a dat o fată care face cât 10 băieţi".
În fiecare zi traversam strada şi când deschideam poarta era o pereche de bunici acolo, mereu zâmbind şi întrebându-mă ce mai fac, cerându-mi ajutorul la ceva, poftindu-mă la masă... De multe ori mă aşezam pe patul de lângă soba şi luăm una din pisici în braţe şi îl auzeam pe bunicu`: „Lasă cotoarba de mata jos, că te faci numai păr!” şi pe bunica, repede, în asentimentul bunicului, soţul ei iubit: „Monica, ştii că tanti aia a murit de la păr de pisică, vrei să mori şi tu?”. Mă uitam la pisica, o pupam pe bot frumos şi îi dădeam drumul.. apoi mă ridicam şi îmi mai băgăm nasul în dulapuri cu dulciuri... dar eram oprită: „E Săptămâna Mare, bunica, lasă că îţi fac diseară gogoşi! E tot ceva dulce!”... În Vinerea Mare uneori mergeam la Radomireşti şi acolo când treceam de colţul casei o vedeam pe ea, mereu pe fugă şi mereu cu o lumină şi o bucurie pe chip când ne vedea! Se oprea, dragă bunica, din tot ce făcea şi ne întreba de sănătate şi de ce mai vroia... dacă mergem la Înviere, dacă vrem răcituri (- piftie). Cum făcea ea răciturile... nu le face nimeni.. dar v-am mai povestit de puiul cu smântână al bunicii Ileana şi de răciturile ei...
Plecăm de la ea mereu cu sacoşele pline şi eu cu ceva bănuţi în buzunar... să îmi iau ceva de Paşti...
În seara de Înviere ştiam că trebuie să mergem la morminte să aprinde lumânări, să dăm Lumina... ascultăm Slujba, mergeam şi le pupam mâinile bunicilor şi tare mândră eram eu de gestul ăsta... apoi veneam spre casă şi primul lucru care îl făceam ne infingeam în platoul cu salată de beuf (i eu şi tata) iar mama mereu ne dojenea că am putea să aşteptăm până a doua zi şi să nu îi stricăm farfuriile ornate... la un moment dat se obişnuise şi ne lasă într-o farfurie ca să îşi păzească platourile pregătite pentru musafirii de a doua zi... din Ziua Paştelui... Apoi am crescut... am început să fac eu mâncarea, am început să mă înţeleg cu tata la treburile care le aveam.. eram aşa de buni prieteni.. printr-o ţigară şi o bârfă mai făceam şi treabă.. iar mama mereu ne zorea cu telefonul să vadă în ce stadiu suntem cu treaba şi mereu îi spuneam că suntem în grafic şi după ce închideam telefonul, râdeam complici amândoi! Îmi aduc aminte că tata mă ajută şi schimbă lenjeriile de dormit, îmi toca zarzavatul la salata.. şi mereu mă întreba dacă o să fac mâncare când o să mă mărit:) Şi dacă o să îl invit şi pe el de Paşti la noi sau o să am treabă cu viitorul lui ginere...
A trecut şi perioada asta, deja la poarta de peste drum când o deschideam în dosul ei o găseam doar pe bunica Marie... am plecat la Bucureşti.. şi după o perioadă de timp şi la poarta părintească, în dos e numai mama iar la Radomireşti doar bunicul...
Nu cred că îmi mai e dor... mi-e dor doar de Biserică, să merg la cavou, să deschid uşa şi să intru să vorbesc cu ei... să le spun ce am mai făcut, ce mă doare, ce mă supără şi să plec de acolo cu ochii în lacrimi-asa cum îi am şi acum- şi mergând spre casă... să mă bag în pat şi să plâng.. nu mai vreau nici salata... nu mai vreau nici răcituri... îi vreau pe ei.. pe toţi...
Mi-e dor şi doare!
Să aveţi Sărbătorile cu bine şi Lumina în case!

Decembrie

Am vrut sa scriu ieri ceva despre Ziua Nationala..dar am renuntat..si nu pentru ca nu aveam ce spune ci pentru ca a pus mana pe mine o tristete mare si nu am vrut sa scriu iar ceva trist si deprimant....Am spus ca nu are rost sa ma intristez...asa ca am spus pas...
Sunt momente in care mi-as lua doar pasaportul si as pleca direct la aeroport..sa ma urc in avion si sa ajung in Bucuresti, sa ma pierd pe strazi, sa rad si sa zambesc cu prietenii, sa ascult forfota din centrul vechi, sa ma uit in metrou si sa imi imaginez diferite povesti despre oamenii din jurul meu si apoi sa ma opresc la un concert al Alinei....sa ma incarc cu multa energie pozitiva si apoi sa plang de fericire ca sunt acasa...dar sunt constienta ca nu am cum..mi-e greu sa spun dar simt ca nu prea ma leaga multe acolo....acolo am fost fericita, acolo am suferit, acolo am iubit, acolo am oferit totul, acolo am plecat dintr-un bar si am lasat in urma un om care poate ar fi facut orice sa ma intorc....acolo am cunoscut oameni frumosi si am si fost lovita de oamenii rai....Dar ce rost au atatea amintiri cand si aici in Dublin imi este bine, am adunat in jurul meu oameni deosebiti si am inceput sa ma atasez de locuri, de podurile care sunt peste raul ce strabate orasul...si pot sa spun cu mana pe suflet ca si Dublinul mi-a oferit zile minunate, zile in care am zambit, zile in care am plutit de fericire, zile in care am batut strazile alaturi de oameni dragi si care au stiut cum sa intre in sufletul meu.....Da, pot sa spun ca si aici am atins un prag al fericirii si mai ales am avut o zi de nastere memorabila....cand am vazut atat de multi oameni care au vrut sa ma surprinda....un zambet din spatele tortului, o imbratisare cand lacrimile de fericire au facut carare pe obrajii mei, un zambet si flori de la oamenii care erau acolo pentru a ma face sa zambesc si pentru a uita dorul de casa....
Mi-e dor si ma mananca rau de tot picioarele sa merg la ski..sa merg sa ma bucur de prima zapada de la munte...dar nu-i bai....astea le pot face...cel mai important este sa fiu eu sanatoasa si sa pot sa imi implinesc visele....sa pot sa imi duc proiectele la bun sfarsit!

Printre nori de lumina si picaturi de soare

A mai trecut un week-end...si ceva zile de absenta aici, pe blog:) Timpul meu a devenit fragmentat ...sambata mi-am luat desaga si am plecat spre o casa unde linistea, caldura si atmosfera sunt cele pe care mi le doresc si eu intr-o zi in casa mea cu tamplaria maro si usa neagra de la intrare....o casa unde fiecare lucru are o poveste, o casa unde cand intri lasi in copacul invizibil de la intrare tot ce te framanta si esti fericit, si razi....si povestesti, si canti la pian, si la chiatara, cand la karaoke toata casa fredoneaza "Dar unde dragoste nu e nimic nu e", "Tigancusa", "La fereastra ta"...un loc desprins din basmele frumoase si unde familiile sunt fericite si implinite!
Asa ca am pus in desaga mea opitmism, iubire, ganduri bune si lucruri frumoase si am plecat..m-am dus sa ma recreez, sa ma las alintata, imbratisata, sa culeg picaturi de fercire si sa impart zambete sincere si calde... Fumul gratarului si mirosul carnii care sfaraia pe gratar m-a dus cu mintea la o cabana de munte....in creierii muntilor, undeva prin Valea Prahovei...cu lemnele mohnind in soba si eu intr-o camasa alba..pe un fotoliu, cu o cana de vin fiert in mana, mirosind a scortisoara si privindu-l pe el...el care sta in fata mea, pe celalalt fotoliu si imi incalzeste picioarele....este atat de multe liniste..doar focul mai trozneste din cand in cand..afara ninge si zapada se pune usor pe pamantul insetat...ne uitam pe geam si ne zambim complice... ma ia in brate si imi sopteste ceva la ureche...eu ma fac mica, mica in bratele lui si stiu ca momentul ala este doar al nostru...vocea lui calda ma linisteste, zambetul lui imi da o stare de beatitudine....zambesc si nu ma mai satur sa il privesc...da...frumos gand..poate intr-o zi va fi si o certitudine...poate intr-o zi focul trosnind din semineu imi va aduce aminte de acest gand ascuns de acum....
Imi era dor de un week-end frumos, cu o duminica in pijamale, cu filme si rasete, cu glasuri dragi si chipuri iubite...am avut un week-end pe cinste, un week-end in care am uitat de orice si de tot..un week-end in care am visat, am cantat, am dansat, am imbratisat, am zambit si am privit!

Intalnirea cu prietenii Actualitatea IRL

Iubesc oamenii si nu as putea sa traiesc fara ei, as putea trai fara Facebook dar nu as putea trai fara oameni, as putea privi apusuri de soare si valurile marii dar doar stiind ca mai sunt oameni in jurul meu! Cand am ajuns in Irlanda, dupa o experienta urata, m-am simiti singura, parasita de puteri si fara nici o directie in viata! Ma gandeam in sinea mea: Aud pe strada vorbindu-se in romana dar nu vad un puls al comunitatii romanesti! Am inceput sa caut, sa pun intrebari pe net si au inceput sa apara raspunsuri...oarecum pulsul parca , cu o ultima suflare, isi revenise...
Am dat din coate si am reusit sa ajung sa scriu la ziarul comunitaii si printre primele articole publicate a fost si cel cu lipsa unitatii la romani, articol in care am tipat si am dat cu pumnii in masa ca nu stim sa fim uniti, nu stim sa fim mandri ca suntem romani, nu stim sa ne ajutam...eram atat de desnadajduita....Mi-a venit apoi ideea cu pagina de Facebook a ziarului..si am inceput sa adaug oamenii din Dublin, sa port cu ei discutii, sa ne dam cu parerea, sa ne contrazicem si sa ne respectam in acelasi timp, sa ne cunoastem virtual si sa ne adunam din ce in ce mai multi...atunci am pus un pariu cu mine: Sa ii adun intr-un loc pe cei care vor sa vina...si am trecut la actiune....
Din jurul meu auzeam ca nu voi reusi, ca o sa merg singura la locul de intalnire si singura o sa plec, cu un gust amar..dar eu nu stiu ce inseamna esec...eu merg doar la reusita si multumesc Lui Dumnezeu, visul meu de copil alintat a inceput sa prinda contur! Ma bucuram pentru fiecare like, ma bucuram pentru fiecare comentariu primit, cand eram pe pagina de facebook simteam ca sunt acasa, cu oameni dragi, cu oameni calzi si frumosi...simteam ca pot vorbi cu ei, ca daca intr-o zi ma doare capul si scriu pe facebook ei nu vor da doar like ci vor si da sufestii de alungarea durerii....Devenisem dependenta de ei, imi era foame de prietenii mei de pe facebook, nu erau prietenii mei propriu-zis, erau prietenii revistei Actualitatea Irl..dar eu ii simteam ai mei....de aceea si spun ca pagina de Facebook este copilul meu!
Si uite ca in ziua de 24 septembrie 2011 am adunat oamenii frumosi cu care discutam si imi faceam zilele mai frumoase, le-am dat intalnire si au venit! Ochii imi straluceau de bucurie, emotiile au disparut cand am vazut ca incep sa se adune, bucuria ca am reusit sa ii adun si sa ii cunosc este de nedescris...ne-am adunat si am plecat spre locul rezervat noua, prietenilor de pe Facebook....

Totul a fost rupt din poveste, parca ne cunoasteam de ani de zile, parca eram in Romania, la un pahar de vorba cu prietenii mei dragi, cu oamenii pe care ii stiam virtual, cu care vorbeam zilnic prin mesaje si comentarii dar nu le stiam vocea! Misterul s-a risipit, caldura sufletelor noastre ne-a imbratisat si am devenit un grup compact unde discutiile erau usoare, sincere si frumoase!
Am auzit cuvinte frumoase, am vazut familii frumoase, am vazut oameni frumosi...a fost superb! A fost ceva ce as vrea sa se repete macar lunar, sa fim mai multi, sa petrecem mai mult timp impreuna si sa adunam cat mai multe amintiri in cutiile de pe raftul vietii, sa avem cat mai multe clipe in care sa radem, sa ne pozam, sa ne intrebam si sa ne raspundem!
Va multumesc tuturor ca ati venit, va multumesc ca ati fost deschisi la invitatia mea si ca mi-ati intarit convingerea ca oamenii sunt frumosi, ca oamenii sunt calzi si ca imbratisarea unui om iti poate da puterea de a merge mai departe! Va multumesc in numele colectivului revistei ca ne sunteti prieteni!
Cum va spuneam la inceput..iubesc oamenii...cum as putea sa nu iubesc oameni atat de frumosi?
Multumiri tuturor !

Confesiunea din Nemtia

Da, au trecut clipele atat de repede..am incercat sa le adorm cu bere sau sa le pacalesc dar degeaba! Am adunat atat de multa energie, am vazut oameni frumosi si am privit peisaje placute ochiului.
Am facut dragoste cu soarele, curgeau apele de mine si mai ceream, mai vroiam! Imi era dor sa il simt si sa ma sleiasca de puteri! Norii nu au asistat la momentul nostri idilic si sper pana plec sa ne lase idila sa se desfasoare ca si ieri! Adun forte, energie, cuvinte si am desfacut chiar si cutiile cu amintiri, cu mici bucurii, dureroase lovituri si ceea ce a fost curios este ca pe cat inaintam sa rascolesc in cutii, pe atat de detasata ma simtea si pe atat de linistita. Da, inca ma mai ia un fior cand povestesc despre el si inca mai inchid putin ochii ca sa retraisc cu mintea tremurul corpului meu cand ma atingea el dar ce folos? Trecutul trebuie lasat acolo, trairile puse in cutii pentru a fi desfacute mai tarziu si retraite iar.....

Da, imi place Nürenberg-ul si da, voi mai reveni cu foarte mare drag aici, mai am de vizitat, mai vreau sa ma ofer soarelui, sa il las sa imi tavaleasca corpul in razele lui, sa ma atinga zambind ca apoi, in amurg sa ma paraseasca in culorile apusului.

Ce e frumos trece atat de repede....

Week-endul ce tocmai a trecut a fost plin, frumos, placut si cum mai vreti voi sa ii spuneti! A fost verisoara mea la mine!!!!!!! Ne-am plimbat, am vizitat locatii, am fost in vizite pe la prieteni, am iesit la cumparaturi....
Imi era asa dor de cineva familiar, sa ii vad chipul, sa stam la barfa, sa vorbim, sa trancanim, sa ne amuzam si sa radem asa cum numai noi stim. Am fost si in club, am fost si la mare, am fost si la Muzeul de ceara..off, ce frumos a fost!!! Mai vreau!!!!

iti multumesc....

Mereu ai fost acolo, mereu stiam ca, daca pic, vei fi acolo, sa ma ridici, mereu gaseai vorbe sa ma incurajezi sau sa ma dojenesti, imi spuneai lucruri frumoase cand vroiam sa aud si ma certai cand greseam....evitam sa ma intreb de multe ori oare cum iti este tie? Ma gandeam numai la mine, la suferinta mea, la dorintele mele...la viata mea, la fuga mea spre o iubire absoluta, sa iti arat tie ca vezi, am crescut...pot iubi iar! 

Niciodata nu m-am gandit ca atunci cand iti voi spune asta oare cum te simti? oare cum iti este? Tu  mereu ai fost mai retinut, in ceea ce privea fetele din viata ta, eu, mereu expansiva, iti spuneam de x, de y, povestind cum e , unde am fost, ce am facut...exact ca unui prieten....dar cand venea week-endul tot cu tine il petreceam si ma bucuram ca un copil mic cand "plimbai printesa", cand "Porcusorul" era obraznic....cand ma alintam ca un copil mic si rasfatat si dadeam din picioare de se uita lumea din jur la noi..dar noi ne amuzam...

A venit ziua cand se pare ca trebuie sa spunem ramas bun trecutului, definitiv si irevocabil, trecut frumos, plin de iubire, de momente frumoase, inedite, proprii si nebunatice......Am visat mereu ca prietenia asta va tine mereu si ca vom putea zambi mereu, vom putea povesti mereu dar acum cred ca e momentul ala cand punem stop.....eu nu pot sa iti spun anumite lucruri ca sa nu le intelegi gresit.....asa ca am decis sa spun Ramas bun si aici, poate daca o fac si aici imi este mai usor!

Iti multumesc pentru toate zambetele sincere si calde oferite fie dimineata, fie pe varf de munte, fie in spatele unui val, in spatele unui fulg, iti multumesc pentru toate imbratisarile si incurajarile pline de dragoste si de nebunia tineretii, iti multumesc pentru toate calatoriile facute, pentru toate iesirile impreuna, fie si pana la Cheia, fie si pana in Tunisia...iti multumesc pentru florile cumparate, chiar daca erai impins de la spate, iti multumesc pentru cele doua iaurturi naturale, primite cand am facut doi ani de relatie, iti multumesc pentru cizmele frumoase si albe, ultimul cadou primit de la tine...iti multumesc ca ai crezut in mine, ca mi-ai fost alaturi si ca ai luptat cu mine atatia ani, chiar daca rezultatul a fost poate cel la care stiam ca se va ajunge de la inceput...iti multumesc ca atunci cand nu mai credeam in nimic imi spuneai sa cred in mine si ma pedepseai in felul tau caracteristic daca nu o faceam, iti multumesc ca in noaptea in care a plecat tata ai fost langa mine si zilele de cosmar de dupa, iti multumesc ca m-ai iubit si m-ai lasat sa te iubesc....iti multumesc pentru cei 8 ani frumosi si plini de momente inedite, pentru orice rasarit vazut cu tine, pentru fiecare plecare pana la mall si se ajungea la munte, pentru fiecare zi in care am invatat cate ceva de la viata!

Iti multumesc ca anii cei mai frumosi i-am trait si am adunat amintiri superbe! Iti multumesc ca m-ai facut sa rad si sa zambesc de fericire, sa plang si sa sufar din iubire, sa fiu speriata si cu teama in san ca pot pierde ce iubesc..iti multumesc pentru tot!

Iti multumesc, mami!
Sper sa iti fie bine, sper sa fii fericit si sa facem asa cum ai spus tu, peste ani de zile, o revedere si sa ne vedem cum aratam...ma bucur pentru tine si in acelasi timp imi sterg lacrimile de pe obraz..dar voi creste, ma voi face mare, nu? tu mereu mi-ai spus ca sunt o invingatoare! voi fi si de data asta, trebuie!!!!

la cerere

M-a rugat un prieten bun sa il las sa posteze ceva pe bloguletul meu....am spus ca da, de ce nu? voi credeti ca am gresit? Va scrie saptamana viitoare..sa ii las poarta deschisa sa scrie sau sa ii spun ca nu mai este tus?:)
P.S Mi-ar placea ca cei care citesc blogul sa imi impartaseasca parerea lor...ca chiar nu stiu ce sa zic...

Despre bunici

Daca acum 10 ani pe vremea asta chefuiam in curte la bunicul de ziua lui...anul asta nu am cui sa ii dau telefon sa ii spun "La multi ani!"...de 9 ani ziua de 10 aprilie este goala...acum 9 ani ma laudam cu 4 bucati de bunici in putere, voiosi, frumosi, cu chipurile brazdate de ani dar fericiti de fiecare data cand nepotii le calca pragul....
Pe 4 aprilie a fost si ziua bunicului pe care il mai detin aici...l-am felicitat prin telefon dar avea o voce trista, pierduta...e prima data cand isi serbeaza ziua fara bunica...care a plecat sa isi intalneasca ginerele, cuscrii....As vrea sa pot face ceva..dar ce mai poti face cand Dumnezeu hotaraste cui sa deschida portile?
Am avut o copilarie frumoasa, cu bunici blanzi si iubitori, care ne faceau mofturile si care ne iubeau...am trait intr-o familie frumoasa, cu voie buna, cu petreceri, cu aniversari unde curtea era plina, muzica rasuna si tipetele noastre de copii faceau zarva mare....Poza atasata postarii este facuta in 85 cand a iesit bunicul meu la pensie...nimic nu prevestea in familia noastra momentele grele prin care vom trece, credeam ca timpul va sta in loc si vom fi mereu o familie mare si fericita...dar timpul nu ne-a iertat si ne-a saracit...

Dumnezeu sa te odihneasca, bunicule! Cu trecerea timpului ai adunat acolo la tine frati, copil, sotie, cuscra.....imi place sa cred ca bei un pahar de vin alb, cum iti placea tie, si te uiti la noi, cei de pe aici si esti mandru de noi!!!
Mi-ai fost mai mult decat un exemplu in viata si mi-ai dat puterea ta, intelepciunea si capacitatea de a ierta! Ai fost si vei fi mereu in sufletul meu, micul meu giuvaier!....Mi-e dor de tine, de glasul tau calm si in acelasi timp impunator, de vorbele tale cu talc si chiar si mustrarile pe care mi le trageai cand eram copil neastamparat!
Ne-ai lasat tuturor o mostenire imensa: dragostea de oameni, de dreptate si de frumos!
Iti multumesc! Ma simt mandra ca am avut un bunic ca tine!
"Brazii se frang, dar nu se indoiesc!"

Cursul vietii

Este adevarat ca toti suntem trecatori pe acest pamant si nimic nu dureaza o eternitate, este adevarat ca suntem constienti ca intr-o zi sau alta ne luam ramas bun de la aceasta lume si lasam in urma oameni care ne plang, ne pomenesc si se gandesc la noi...doar ca niciodata nu suntem pregatiti.

Saptamana asta mi-am condus pe ultimul drum ultima bunica....am ramas atat de goala in visteria mea unde pana acum 9 ani aveam 4 bucati de bunici frumosi, iubiti, blanzi, inteligenti si haiosi. Nimic nu va inlocui locul ocupat de ei in sufletul meu si nimic nu va sterge amintirile mele din copilaria frumoasa pe care am avut-o! Nimeni nu imi poate lua suferinta care este in sufletul meu acum asa cum nimeni nu imi poate da inapoi macar cateva clipe reale cu cei dragi, plecati prea devreme.

Nimic nu prevestea ca anul acesta voi fi in doliu, dar cum neprevazutul isi face simtita prezenta asa si la inceputul lunii decembrie eram in spital, langa bunica mea.....o bunica si o mama exceptionala, de o blandete pe care imi este greu sa o descriu...un om deosebit, o femeie puternica care la nici 27 de ani i-a murit primul sot, a ramas cu doi copii...s-a recasatorit cu un om deosebit si a mai avut 2 copii. Vremurile au fost grele in trecut dar cu munca, vointa si putere si-au facut o gospodarie frumoasa, si-au crescut copii frumos si a devenit model de viata pentru nepotii pe care i-a crescut in casa de pe malul Siretului. Imi aduc aminte , parca s-a intamplat ieri, diminetile in care ne trezea mirosul de gogosi, clatite, coltunasi, lapte cu cacao, placinte, invartita...atat de multe bunatati stia sa faca cu mainile ei trudite; mancarea pe care o pregatea bunica era cea mai buna, nici mamei nu ii ies atat de bune....blandetea cu care ne vorbea, ne indruma in viata si ne spunea mereu sa credem in Dumnezeu ca ne va fi usor in viata..In ultimele ei zile i-am fost alaturi si i-am spus cat de mult o iubesc, ce femeie puternica este si ce bunica extraordinara, ca ne-a crescut cum trebuie si ca o iubim toti nepotii. Era atat de mandra de noi, de toti nepotii...nu am sa uit cand a fost preotit varul meu cat de mandra era, cand a devenit prima oara strabunica, cand imi povestea cum nepotul ei chirurg a operat-o, cand spunea tuturor ca eu sunt educatoare la ea in sat sau mai tarziu ca apar la televizor, cand povestea cum verisoara mea a luat bacalureatul cu nota aproape de zece si ca a luat la o facultate grea in Bucuresti...ii bucuram toti sufletul si pe toti ne iubea in aceeasi masura...marti eram toti la capataiul ei.. verisorul meu ..imbracat in straie preotesti ii canta vesnica pomenire, varul meu ii spunea bunicului cat de puternica a fost deoarece pacientii lui cu diagnosticul bunicii in 48 de ore plecau spre cele sfinte....marti eram toti cerniti de durere si parca toti am fi vrut sa fie un vis urat, un vis din care sa ne trezim si sa ne ducem acasa la ea, in Radomiresti si ea sa ne astepte cu o tava de poalen-n brau cu smantana....

Se spune ca Lui Dzeu ii plac oamenii buni, acum are in Imparatia Lui o mama desavarsita, o bunica extraordinara si o sotie model....ne-a luat-o noua..de aici de unde o mai vroiam cativa ani....
Dzeu sa te ierte, Bunica! Ai fost pentru mine oaza de blandete, mi-ai demonstrat ca bunatatea este o calitate rara si mi-ai aratat ca oamenii sunt toti frumosi, trebuie doar sa stii sa ii privesti!

Incet, incet spre 50 si 31:)

In ultimul timp nu am mai putut sa scriu...tot incercam sa uit de tot si de toate pentru a trece peste anumite evenimente care se succed in viata mea...

Voi vorbi despre o persoana care a fost langa mine de cand m-am nascut..din momentul in care am spus buna acestei lumi a fost langa mine...ca un frate mai mare..ca un al doilea tata, ca cel care mereu era acolo....Diferenta intre noi este de 19 ani si acusica, sambata, schimba prefizul si face 50 de ani! Suntem pana si aceeasi zodie....Cand vroia sa plece la baieti eram coada lui, trebuia sa ma ia cu el ca altfel nu il lasa bunica, atunci cand a inceput sa fumeze repede l-am spus bunicii:
"- Bunica, sa stii ca Tinel scoate fum pe gura!".....Imi aduc aminte ca aveam 5 anisori si vroiam foarte mult un joc Lego de la parterul magazinului Luceafarul din Bacau...unde intamplator lucra o doamna de la noi din comuna si ajung acolo si spun ce vreau sa imi ia mama si Dna Barbu: Mergi acasa ca iti aduce mos Neculai..eu neincrezatoare nu, ca eu vreau jocul ala, eu vreau sa fac roboti..cu chiu cu vai m-a luat mama acasa, plangand..i-am sarit in brate cand l-am vazut si am inceput sa plang si sa ii spun ca nu a vrut mama sa imi ia si el mi-a spus ca l-a vazut pe Mos Neculai acolo, in magazin si sigur l-a luat pentru mine..si cand a venit Mos Nicolae...la el in camera imi lasase acest joc....am mai crescut ..si el a hotarat sa isi faca o familie, sa se casatoreasca..nu prea eram eu incantata ca eu il vedeam doar a meu..dar dupa cununia civila i-am spus ca daca nu ma ia cu el in luna de miere ma supar pe el....la nunta...toata seara am plans ca eu vreau in luna de miere...pana la urma a plecat doar el cu cea pe care o iubeste si acum ...dar mi-au adus de la Predeal " Nu te supara, frate" si dulciuri. I-am trezit la prima ora a diminetii, bateam la ei la usa sa vad ce mi-au adus....
Timpul a trecut peste noi, el a devenit parinte, am plecat la prima intalnire din viata mea din casa lui si a Corinei....am plecat la prima discoteca din casa lui si a Corinei...cu ei vorbeam orice si ii gaseam cei mai cool prieteni avuti...Cand am devenit majora imi aduc aminte ca a venit sa o aduca pe verisoara mea...si m-a dansat ca cica sa danseze si el nepoata lui majora....cu timpul familia aia mare, care o aveam....curtea aia unde eram noi mereu fericiti a imbracat haine triste....am pierdut familia in sanul careia am crescut..bunicul si bunica au plecat spre ceruri, tatal meu si el s-a grabit acolo sus...in noaptea cu pricina prima persoana pe care am sunat-o a fost Valentina....fiica lui...si astfel a aflat si el ca trebuie sa isi scurteze concediul...sa plece pe ploaie....
Anii s-au scurs si au lasat urme si la el...acum 7 ani a suferit un infarct..iar de atunci viata lui s-a schimbat complet..si a lui si a familiei....Cu o putere exceptionala si o dorinta de viata a renuntat la tigari, a urmat si urmeaza cu sfintenie un regim alimentar..singura lui slabiciune fiind dulciurile....Din pacate daca ai avut o data probleme cu inima...le ai mereu....Acum cateva zile a avut o zi nefasta, i s-a facut rau...ce a urmat este usor de imaginat: medici, analize, controale, decizii.....era programat la o coronografie si un stend la Iasi..dar acolo au descoprit o problema la o valva..lucru ce duce inevitabil la o operatie pe cord deschis....
Mi-e frica si in acelasi timp sunt si optimista, constienta fiind ca orice operatie are un risc, dar daca medicii vor sa faca operatie inseamna ca stiu ei ce stiu....Mi-e inima mica mica si ma rog la Doamne Doamne sa fie bun cu noi...pe Tati meu si pe buni mei sa vegheze asupra lui si sa ii dea putere sa treaca peste acestea, sa nu ii mai fie frica, sa stie ca noi toti il iubim foarte mult si ca pentru mine este ca un tata, ca stiu ca este acolo si ca el este cel care ma leaga de curtea copilariei mele.....
Nu am apucat niciodata sa ii spun cat de mult il iubesc, nu am apucat niciodata sa ii spun cat de mult au insemnat pentru mine incurajarile lui, faptul ca ma iubeste neconditionat si ca privindul pe el retraiesc momentele copilariei...cu jocurile nevinovate, cu glumele baietilor, cu tot ceea ce ma leaga de el in acesti 31 de ani...

Sa imi traiesti unchiule, sa imi fii sanatos si plin de putere, sa ma inveselesti mereu cand am nevoie si sa ma dojenesti cand gresesc, sa ma mangai pe par si sa ma imbarbatezi spunandu-mi ca sunt puternica!!!! Sambata schimbi prefizul..nu te provoc la un dans al pinguinului acum dar la vara sigur facem un chef mare in curte si topaim:) si promit sa iti pun si :"Pusca si cureaua lata"
Te iubesc!
P.S. O sa revin si cu o fotografie, promit!

I remember.....

Poveste de iarna cu lemnele galagioase in soba....

M-a trezit zgomotul lopetii de zapada cara rascaia pe aleea din curte....M-am trezit si in pijamale am fugit la usa de la intrare....totul era alb..cusca lui Azorel, magazia....curtea...deschid usa si incep sa strig:
 - Tata!!! Tata!!!
II aud pasii, mereu ma facea sa ma simt in siguranta...
 - Fugi in casa si te imbraca Monica, vin si eu sa mancam si apoi iesim afara sa ne jucam n zapada. El era si fratele meu si sora mea si partenerul meu de joaca....
Am fugit si am tras pe mine hainele groase, am fugit la bucatarie unde tata deja preparase ceaiul de tei si scosese din frigider cele necesare micului dejun....am mancat si apoi cu caciula si manusile impletite de draga mea bunica; am iesit afara la tavaleala din curte....Tata se juca cu mine de parca era de aceeasi varsta cu mine...este fantastic cate fac parintii pentru noi, cum ne indeplinesc dorintele, chiar si cele nespuse....
 - Hai sa mergem si la bunica si bunicu sa vedem daca au facut poteca...si poate ne face bunica gogosi.
Am plecat spre poarta, am traversat strada si mai aruncam cu bulgari de zapada in el...il vad si acum cu caciula neagra pe cap, cu vesta de lana impletita de bunica,geaca bleumarin deschisa, cu manusile verzi, pantalonii gri ...isi freca mainile si se uita la mine care eram o mogaldeata de copil.....la poarta bunicii era aleea facuta si in curte la fel....alerg spre bucatarie si intru incaltata, plina de zapada si tipand:
 -Bunica , a spus tata ca ne faci gogosi!!!! Eu vreau si cu branza! Da ochiuri imi faci? da bors ai?....si ma agitam in camaruta aia mica si calduroasa unde mereu se auzea focul din soba....
- Usor, usor uraganule! ca le-om face pe toate dar nu stii sa te scuturi pe picioare? sa te dezbraci? se aude vocea calda a buniculiui care statea pe pat si se uita la tv.
- Hai Monica sa te dezbrac ca sa nu racesti si urca-te in pat, colo langa soba si stai cuminte, imi spune tata care isi daduse jos caciula pe hol, se descaltase in salita si abia apoi a intrat in casa.
Bunica era la aragaz, pregatea varza calita si o mancarica de cartofi...nu am sa uit niciodata acel miros care ma facea sa bat in masa cu furculita si sa spun: " mi-e foame!"
Urcata pe patul de langa soba imi iau jucariile care erau la locul lor, ca doar acolo imi petreceam toate zilele, si incep sa ma joc...dar nu pentru mult timp ca ceva imi atrage privirea. Lucrul bunicutei era in pat si acum impletea un pulover pentru bunicu din lana "tzigaie"...ma uit la ei..bunicul si cu tata vobeau despre ce se mai intamplase pe la primarie, pe la veteranii lui bunicul si bunica era iesita afara sa aduca faina cernuta gata pentru a ne indulci cu gogosi.....Deci iau in mana andrelele si incep a ma prosti pe acolo spunand ca eu impletesc de fapt, nicidecum ca as strica ceea ce bunica mea incepuse de cateva zile....
 -Vasile, dar tu nu te uiti la Simona? Guta? mai nici unu nu vede ce face? striga bunica din pragul usii cu geamurile aburite.
- Tu-ti nijnaia ta azi si maine lasa jos! se aude bunicul cu vocea lui serioasa. ( Niciodata nu am stiut ce inseamna nijnaia dar nici nu am intrebat...acum nu mai am pe cine..:( )
Las alea jos si ma uit la tata care cu ochii zambind dar serios spune:
- Nu e bine sa iti bagi nasu` in impletitul lu mama, ca poti sa te intepi cu andrelele alea, nu sunt pentru copii!
- Ia uite ce-ai facut moaco, aici! Off....trebuie sa stric tot..spune bunica cu amar in glas si regret.
-Lasa bunica ca te ajut eu, ma inveti cum sa fac si te ajut....
Bunicul ma imbraca si iesim afara sa facem un om mare mare de zapda, Lubita se gudura in jurul nostru si eu il intrebam pe bunicul de unde vine zapada, de ce ninge, de ce e frig, de ce a inceput si parul lui sa semene cu zapada...ne-a intrerupt din joaca noastra strigatul bunicii:
- Hai la masa!
 Am intrat in casa tot fara sa ma scutur de zapada, tot fara sa ma descalt si m-am asezat pe coltul patului, asteptand pe tata sa ma descalte, pe bunica sa imi dea caciula, fularul si geaca jos si apoi sa ma sui in pat sa mai sar putin pe saltea pana punea bunica in farfurii.....
Era intr-o zi de 4 decembrie....o zi in care toate erau la locul lor......si ningea ca in povesti!

Dimineata neagra- dupa-amiaza calda

Da..de dimineata am avut una dintre cele mai crunte zile...noroc cu ochelarii de soare si de soare ca nu se vedeau prea multe lucruri....Dar apoi totul a inceput sa prinda putina caldura...culoare si dragoste mai multa....

Acum sunt in sufragerie la my second family:) cu sotul meu, sotia nr.1 ne pregateste masa, eu scriu aici si copiii ma asteapta sa le citesc povestea de noapte buna.

Nu stiu cum dar cand sunt cu ei ma simt alt om, uitasem cum e sa fiu langa ei, cu ei, intre ei! Acum familia e putin mai mare, avem si 5 pesti, frumosi si jucausi cu care m-am amuzat putin. Ziua cu ei a inceput la 5 cand am fost sa o luam pe Catalina de la after si ne-am indreptat catre "Contrapunct", unde Catalina avea repetii ca maine avem imprimare si joi spectacol la polivalenta. David e cu fotbalul si e foarte dedicat, inca ma mai ia de nevasta cand creste, pana atunci sunt sotia cu numarul 2 a lui tati.

Azi m-am simtit de la minus 1000 la plus infinit, am trecut de la o stare la alta foarte repede si m-am bucurat cand am azuit-o pe Catalina cantand la repetitii, cand i-am vazut bucuria de pe chip ca m-a revazut si ma ruga maine sa o duc eu la imprimare..acum acasa cand le-am spus povestea de nopate buna si i-am pupat si mi-au spus ca ma iubesc! Ii iubesc pe acesti doi ingerasi si intr-o zi, cand voi avea si eu 2 sau mai multi stiu sigur ca David si Catalina vor fi modelul lor.

 Fug spre somn, cu gandul la ce gust o avea o tigara..Corina pufaie langa mine...si cu gandul la o zi mai buna, o viata mai buna, o veste buna, un gand frumos!

A cazut cortina...

 

Stateam si ma gandeam deunazi la postul lui Cabral si ieri cand a fost anuntat decesul Maestrului am inceput sa rulez posturile tv si vedeam cm parca avea dreptate Cabral,,,,totul fusese pregatit, totul aranjat, probabil ca chiar data lipsea.....

In teatru, pe scena se aude zgomotul pentru ultimul act, pica cortina, aplauzele nu se mai sfarsec dar cortina nu se ridica pentru a revedea actorul facand o plecaciune...dar totusi in sala se simte dragostea lui pentru teatru....

Dumnezeu sa te ierte, Maestre!

Copii si "parintii"

Azi a venit randul celor fresh intrati in inima mea: Mihai & Oana si Andrei & Dana. Am fost colega cu Mihai si Andrei…iar prietena lui Mihai a aflat despre mine dupa o seara Insomar cand i-a povestit cum noua lui colega a dansat cu el si l-a usurat de camasa si de tricou. Sunt dulci si frumosi impreuna, au tot ce le trebuie pentru a fi un cuplu exemplu: dragoste, incredere, comunicare si  va dau cuvantul ca vor fi cei mai fericiti copii. Am eu grija de ei ..Ei ma si alinta de altfel “copilu`” si e atat de placut la 30 de ani cineva de 24 d ani sa te alinte asa..Cu ei am fost la mare cu cortul si am descoperit statiunea 2 Mai, am descoprit linistea de acolo si mai ales…..prietenia!

Andrei si Dana niste dulci si ei…Le-am indicat si lor sa descopere mirajul Greciei si astfel i-am facut sa se indragosteasca si ei de Olimpic Beach si de cultura greceasca. La prima strigare de pneumonie au fost la mine si la fel ca si Oana si Mihai , mi-au spus cuvintele care nu le-am mai auzit de long time si mai ales nu le-am simtit atat de sincere cum au pornit de la cei 4: “ Suntem aici neconditionat si oricand ai nevoie de noi. Orice ai nevoie nu ezita!”….Sunt cuvinte care multi din viata noastra le-au spus dar nu cred ca le-au si pornit din suflet.

Multumesc din suflet ca existati. Sunteti minunile mele care imi dau forta si putere sa lupt. Daca nu pentru mine, macar pentru voi.

Scrieţi