Confesiune

Uneori, ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici! Într-o zi, ne vom ridică și vom privi înapoi, realizând că viața noastră ar fi putut fi diferită dacă am fi găsit puterea în interior.

Rănile încep să se vindece; copilul interior capătă înțelegere, permițând adultului să ia decizii corecte.

Mă privesc cu mândrie pentru cât de mult am crescut și am învățat. Sunt deosebit de mândru că am ales să-mi vindec sufletul decât să-l las să locuiască în întuneric și tristețe.

Într-o lume în care ne străduim pentru bunăstare și sănătate mintală bună, este vital să recunoaștem de ce trecutul persistă până când alegem să ne vindecăm. Când îți dorești cu adevărat să te vindeci din toată inima ta, vei descoperi calea către vindecare, pace și locul meritat după care ai tânjit mereu, mai degrabă decât pe cel pe care ai crezut din greșeală că îl meriți.

Mergi în terapie, mi-au spus.

Trebuie să fac terapie, mi-am spus.

Terapia ajută să închizi traume, să descoperi motivul pentru anumite comportamente, am citit.

Și uite-mă, după aproape doi ani de terapia săptămânala că mă uit în spate și plâng.

Plâng pentru că am descoperit lucruri.

Plâng pentru că am învățat lucruri.

Încă lucrez la unele.

Încă încerc să le înțeleg pe altele.

Dar în toată călătoria asta mi-am explicat mie, Simona, adultul, de ce la 45 de ani încă mai caut validare.

De ce toate cuvintele frumoase, toate aprecierile, toate gesturile frumoase făcute de cei care mă iubesc, nu sunt suficiente, nu mă mulțumesc.

Pentru că o viață întreaga, practic, fetiță aia mică, cu bujori în obraji și care își dorea să fie veselă, caută încă iubire și ca adult de la cine nu a primit niciodată. Sau nu a primit cum și-a dorit.

Și cursul asta al vieții a dus-o în multe prăpastii, din care a ieșit și nu a spus nimic nimănui despre ele, chiar dacă au lăsat urme adânci, în suflet, pe corp și în percepția despre oameni.

I-a fost frică să spună că să nu audă: " Meritai asta! Tu nu meriți nimic bun!" Și uite cum a lăsat să fie batjocorită, să fie pe ultimul loc, să i se spună că este urâtă, proastă, că nu merită nimic bun.

Și a crescut, și a spus că nu, eu o să fac bine, o să încerc să arăt că merit iubire.

Da, o să mă mulțumesc cu ce primesc, pentru că, la vreme de seceta este bună și o ploaie cu gheață.

Și am hoinărit, așa, prin viață, fără să îmi pese că am fost înșelată, pentru că am primit îmbrățișări, pentru că am primit acel te iubesc.

Nu mi-a păsat că am fost abuzată, pentru că, până și abuzatoul mi-a spus că mă iubește. Port și acum urmele dureroase ale acelor zile, le ascund adânc, în cele mai îndepărtate sertare ale minții, și ies la iveală când văd cazuri asemănătoare.

Nu a contat când mi s-a spus că niciodată nu voi fi eu cea aleasă, dar mă iubește și să ne bucurăm de ce avem împreuna. Am spus da și am fost fericită, parțial. Pentru că, nu-i așa, de ce să merit mai mult? Am fost învățată, într-un mod dureros, că eu nu merit să fiu iubita, eu nu merit să fiu văzută, așa că pentru mine era normal să nu fiu eu piesă de căpătâi în viață cuiva.

Toate aceste "acceptări" le-am făcut din dorința de a primi cea ce Simona copilul nu a primit.

Am plâns, am înghițit lacrimile, le-am șters și am mers înainte.

Viață avea să îmi ofere de multe ori oportunități în care puteam fi bine, dar eu mereu alegeam partea grea, pentru că un om care e sigur că nu merită să fie iubit, nu merită să fie văzut și apreciat, invata sa nu aiba asteptari. Am început să cred cu toată ființa mea că nu merit nimic, că nu voi fi niciodată fericită, dar în schimb, niciodată nu am încetat să urc pe scară profesională, pe scară socială, să mă implic, să ofer totul, chiar și cu riscul de a mă face pe mine să sufăr. Am căutat aprecieri din toate parțile, am fost persoană care niciodată nu a spus nu ( încă mai tind să fac asta), am ales ce doreau alții în detrimentul la ce voiam eu, pentru că mereu îmi spuneam: cui i-ar pasă de ce cred sau vreau eu.

Și am greșit! Am greșit atât de mult, dar aceste lucruri probabil m-au construit și m-au ajutat să devin persoană care, la 45 de ani să își dorească să se oprească din alergătura asta, care mă obosește, și să nu mai caut validarea unei singure persoane.

Acea validare nu va veni niciodată, și nu pentru că nu o merit, ci poate pentru că persoană respectivă nu știe cum să mi-o arate, să mi-o spună. Deși, am motivele mele să cred că știe.

Am luat decizia de a renunța pentru a-mi fi mie bine.

Închei, pentru că nu mai am putere să scriu azi, dar las aici câteva rânduri în engleză, pe care o să încerc să le traduc în română, dar îmi place mai mult cum sună în engleză:

One of the most difficult goodbyes occurs when we love a person and, at the same time, we see that it is not possible to build a healthy relationship by their side. It is a moment of deep introspection, where the heart and mind are debating between staying or leaving.
Well, staying would imply continuing to wait for changes that do not arrive, tolerating actions that hurt us, accepting the slightest effort, losing ourselves in the attempt not to lose it. Sometimes, hope ties us to unsustainable situations. We cling to the idea that things will improve, but the reality is that it doesn't always happen that way. Courage is in recognizing when it's time to let go and let go.
We know that leaving will hurt; but it will be the route that will lead us to heal. The pain of farewell is inevitable, but it is also the first step towards healing. By moving away from what hurts us, we allow our wounds to heal. It is an act of self-love and self-care.
Instead, staying alone will continue to open the wound more and more. Remaining in a toxic or unsatisfactory relationship prolongs the suffering. Every day we spend in that situation, the wound deepens. It's like we're tearing an open wound over and over again.
Sometimes you choose to leave, not for lack of love for that person, but for your self-love that moves you to take care of yourself. And with love you leave. The decision to leave is not an act of lack of love for the other person, but an act of love for oneself. That is to say: "I love myself enough not to allow myself to continue suffering." And in that self-love, we find the strength to say goodbye, be in PEACE and move forward.
Remember that every farewell is an opportunity to grow, learn and transform yourself. Sometimes, the greatest act of love is to let go of what no longer nourishes us, to give space to new experiences.

Romana : 
Unul dintre cele mai dificile rămas-bunări apare atunci când iubim o persoană și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea. Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat între a rămâne sau a pleca.
Ei bine, a rămâne ar însemna să așteptăm în continuare schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm cel mai mic efort, să ne pierdem în încercarea de a nu pierde. Uneori, speranța ne leagă de situații nesustenabile. Ne agățăm de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu întotdeauna se întâmplă așa. Curajul constă în a recunoaște când este timpul să renunți și să renunți.
Știm că plecarea va răni; dar va fi traseul care ne va conduce la vindecare. Durerea de rămas bun este inevitabilă, dar este și primul pas către vindecare. Îndepărtându-ne de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire de sine și îngrijire de sine.
În schimb, a rămâne singur va continua să deschidă din ce în ce mai mult rana. A rămâne într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința. În fiecare zi pe care o petrecem în acea situație, rana se adâncește. Parcă rupem o rană deschisă iar și iar.
Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de dragoste pentru acea persoană, ci pentru iubirea ta de sine care te mută să ai grijă de tine. Și cu dragoste pleci. Decizia de a pleca nu este un act de lipsă de iubire față de cealaltă persoană, ci un act de iubire față de sine. Adică: „Mă iubesc suficient de mult încât să nu-mi permit să sufăr în continuare”. Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm la revedere, să fim în PACE și să mergem înainte.
Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a vă transforma. Uneori, cel mai mare act de iubire este acela de a renunța la ceea ce nu ne mai hrănește, de a oferi spațiu unor noi experiențe.