Confesiunea din Nemtia

Da, au trecut clipele atat de repede..am incercat sa le adorm cu bere sau sa le pacalesc dar degeaba! Am adunat atat de multa energie, am vazut oameni frumosi si am privit peisaje placute ochiului.
Am facut dragoste cu soarele, curgeau apele de mine si mai ceream, mai vroiam! Imi era dor sa il simt si sa ma sleiasca de puteri! Norii nu au asistat la momentul nostri idilic si sper pana plec sa ne lase idila sa se desfasoare ca si ieri! Adun forte, energie, cuvinte si am desfacut chiar si cutiile cu amintiri, cu mici bucurii, dureroase lovituri si ceea ce a fost curios este ca pe cat inaintam sa rascolesc in cutii, pe atat de detasata ma simtea si pe atat de linistita. Da, inca ma mai ia un fior cand povestesc despre el si inca mai inchid putin ochii ca sa retraisc cu mintea tremurul corpului meu cand ma atingea el dar ce folos? Trecutul trebuie lasat acolo, trairile puse in cutii pentru a fi desfacute mai tarziu si retraite iar.....

Da, imi place Nürenberg-ul si da, voi mai reveni cu foarte mare drag aici, mai am de vizitat, mai vreau sa ma ofer soarelui, sa il las sa imi tavaleasca corpul in razele lui, sa ma atinga zambind ca apoi, in amurg sa ma paraseasca in culorile apusului.