luni, 13 septembrie 2010

Suflet gol

ma simt..nici eu nu stiu cum ma simt, simt doar ca ma rup in mii de bucatele si imi este teama ca nu o sa ma mai pot recompune. M-a luat aceasta stare pe neasteptate si ma simt mica, mica si speriata...singura si alungata parca din orasul bucuriei. Ma intreb eu, pe langa cei din jurul meu, de ce sunt asa, ce mi s-a intamplat de simt asta> Nu gasesc un raspuns, nu reusesc sa dau de el chiar daca am scos fiecare sentiment si gand si le-am scuturat bine de tot. Am luat trecutul la rasfoit si am mai si sters putin cu radiera, sperand ca imi va fi mai bine, am incercat sa uit oameni si sa aflu unele lucruri despre oameni care cred ca i-am tradat...am redeschis in asta seara toate cutiile asezate frumos pe polite si rafturi si am cautat  in ele..ceva frumos, ceva simplu, ceva banal care sa ma faca sa ma vad puternica, asa cum mereu m-am considerat. Am gasit o femeie singura, o femeie care a trecut de 30 de ani si inca nu isi gaseste drumul....o persoana care a dezamagit pe multi si care a facut fericiti pe unii, probabil. Sunt eu, Simona..care acum nu stiu daca exista ceva pe lumea asta sa ma faca fericita...mi-e frica de mine, de ziua de maine si de zilele cu soare...mi-e frica de mine si mi-e teama ca intr-o zi o sa ma ascund de toti si o sa vreau sa ma uite toti.....
  Si totusi, o fricoasa nu sunt! Ca am facut lucruri in viata mea pe care altii nici nu indraznesc sa le gandeasca, slaba nu sunt, caci am ingropat tot ce aveam mai sfant si scump pe lumea asta intr-un cavou din Bacau..si totusi sunt  pierduta..ma simt pierduta desi ma privesc in oglinda si ma cert, imi trag doua palme si nu simt nimic...
  Colind pe strazi in miez de nopate si nu gasesc ce caut...liniste..impacare cu mine insumi ca asta e viata si trebuie sa o infrunt, sa o rostogolesc dupa placul meu si sa ii arat ca nu mi-e frica de o clipa efemera...de ce sunt eu, eu? de ca trec prin starile astea cand totul pare atat de usor pentru altii? Ma pricep de minune sa ii ridic pe cei din jur de jos, sunt maestra in a aduce zambetul pe buzele celor din jus si jonglez cu lectiile de viata..dar toate astea pentru cei din jurul meu, cand vine vorba de mine uit totul...uit abc-ul vietii pe care il ridic in slavi tuturor...cineva drag ma intreba zilele astea care e secretul meu de sunt mereu energica, vesela, glumeata si optimista..ma intreb eu, acum, cat de buna sunt ca actrita, daca arat celor din jur ceea ce vreau eu ca ei sa vada?...ma intreb eu daca cineva a meritat sa ii spun in prag de seara ca nu mai vreau sa stiu de el, daca a meritat cineva un mesaj, in creierii noptii, cu un sfat ironic sa dea la teatru....daca sunt in masura sa spun cuiva sa fie puternica si sa mearga mai departe pentru ca va fi bine....oare de ce ma joc cu masca mea? de ce niciodata nu arat cat de mult doare singuratatea si prietenia cu cei 4 pereti?de ce nu arat ca si eu sfar, si eu plang si eu ma strang ghem in pat , in noptile tarzii si plang, tip, strang din pumni si imi las semne in palma...musc din perna si imi repet, precum  o caseta intr-un casetofon vechi, ca va fi bine? Ce inseamna va fi bine? Ce va fi bine? Cum e sa fie bine?

Niciun comentariu: