Cursa spre nefericire

    Am hotărât că săptămână asta să o încep în forța, de Luni, și mi-am promis că, chiar dacă este foarte greu, să încerc să fac această săptămână o săptămână a mărturisirilor.

 

 

    Pentru că am decis să reiau legătură strânsă cu tine, am început să te recitesc, să văd ce și cum era în mintea mea și am observat că am așa puține postari vesele și atât de multe triste, unde îmi plâng suferință. Și iubirile pierdute, nopțile în singuratea pereților, dezamagirile, pierderile.

    Mi-am făcut o promisiune, după ce termin perioada asta grea, unde învăț despre mine, să nu mai există postari triste.

    Da, nu am spus deloc…dar procentul să fie de 95% postari optimiste și vesele și restul să le mai aloc și celor triste. Spre deloc.

    Viața nu e o călătorie ușoară și, uneori, stațiile nu le alegem noi și  nici cine  urcă în tren, dar o să vină el și perioada de croaziera a călătoriei unde o să fie soare și zambete, pe un vas minunat al bucuriei, unde o să vedem cele mai frumoase apusuri și răsărituri. Eu asta am început să îmi spun.

     Să ne asezam comod, cu o cafea lângă - aș sugera chiar o Tequilla, un whiskey on the rocks dar parcă e prea dimineață, nu? Bine, ce e drept, undeva, în lumea asta e 5 pm😊

 

     

 

    Când vine vorba despre iubire, aș putea rezumă povestea mea la faptul că am dat iubire, am oferit fără rezerve, fără să mă păstrez puțin și pe mine pe linia de siguranță. Și, culmea este că am oferit, știind, de la bun început, că nu este o poveste cu final fericit. Dă, știu! Niciodată un nou început nu oferă certitudinea unui final fericit. Dar ești în poziția de a spera, de a încerca și de a lucra împreună cu partenerul să ajungi la acel punct, acea destinație unde să fie bine.

 

    Șoc și groază: eu am știut, dacă nu din prima zi, din prima lună, că relația nu va avea un parcurs spre fericire.  Și nu, nu că aș avea un al 7-lea simt care să îmi spună asta. Nici vorba!

    Eu aveam Realitatea! Aia crudă, aia care e negru pe alb! Și nu, nu o ignorăm. Dă de unde? O ascundeam sub preș, mă minteam că o să fie bine și că e ok, mă mulțumesc cu ce primesc. Cum spunea cineva pe care am iubit, cu toată ființa mea:  "Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată… dar în căutarea ei, merită să alergi toată viața" dar eu am adaptat la nevoile mele și mă gândeam că  Pentru mine, fericirea nu există, nu e tangibila, așa că de ce să alerg după ea. Iau franturi și bucăți din mine și apoi, când o să vină vremea o să mă impachetez, îmi iau sufletul, gol și rănit, și plec mai departe.

 

    Și am devenit atât de bună la a face asta, a mima și a juca rolul de femeie fericită, iubita împlinită că la un moment dat nici eu nu știam în ce prăpastie adâncă sunt.

    Îmi era atât de frică să îmi infing picioarele, în nisipurile alea miscatoare și să mă pun pe mine, pe primul loc.

    Am fost atât de lașă, că în loc să aleg să sufăr atunci, dacă nu eram prioritatea, am ales să mă mint, să îmi repet că e ok, eu oricum nu merit să fiu fericită. Nici nu știu gustul.

    Și, uite, cum Simona lua minute cu împrumut, ore, luni, wekenduri la mare, vacanțe prin Europa, zile  pe la munte. De cele mai multe ori, aveam înțelegerea tacită cu mintea mea să incui gândurile intr-un colț al dulapului, așezat în suflet și să mă bucur la maxim. Și mergea, funcționa pe timp de zi. Dar seară, când liniștea se așeza, îmi puteam auzi conștiința, dar devenisem  atât de bună să o ignor, că mă cuibaream și mai adânc în brațele care erau petrecute în jurul meu și îmi spuneam: hai, mai lasa-mă să mă simt așa, încă o săptămână, și apoi, încă o săptămână și tot așa

 

    Apoi, într-o zi de iarna am spus că gata, plec! Uite, las în urmă totul. A venit momentul să cresc și să mă învăț să fiu eu cu mine! Și am plecat, și mi-a fost bine, și am zâmbit, și am învățat că chiar nu e nimic rău în a fi singură, eu cu  mine. Începuse să îmi placă, dar  mintea, corpul, hormonii urlau că, dacă tot am visat mereu să fiu mama și soție, e cazul să o fac…..

 

    Și în graba asta de a avea familie, dă a-mi demonstra că pot am lăsat totul, am uitat tot ce mi-am promis, tot ce numeam standard, calități și am început să caut… În mare, pe plajă, pe munte, în tren, pe net.

 

    Și, fără să mă apar sau să mă protejez, am devenit mama, soție și uite unde sunt acum..

                        Dureros, nu?

    Dureros cum, în loc să lupt să fiu fericită și să îmi ofer șansa de a fi o prioritate, am ales mereu să fiu cealaltă opțiune..