joi, 20 octombrie 2011

Dureri provinciale

M-am trezit dimineata cu o durere in piept, o durere care nu a mai foat prezenta in simtirile mele, nu stiu sa ii explic intensitatea, dar ma doare cand respir, ma doare cand zambesc, gandesc, vorbesc.
Acum ceva timp ma intrebam ce caut in Irlanda? Plecasem din tara mea atat de fericita, cu planuri de viitor si avand convingerea ca anul acesta, pe vremea asta voi face planuri pentru camera copilului.... Sunt in Irlanda de 10 luni si din planurile marete nimic nu a devenit realitate. Singuratatea este tot prietena mea, speranta ca intr-o zi voi avea cui sa zambesc dimineata nu s-a materializat in certitudine, sufletul inca tanjeste dupa o imbratisare. Sunt o persoana care traiesc la extreme. nu stiu sa ma bucur putin, eu ma bucur maxim, nu stiu sa sufar putin sau sa fiu nepasatoare, sufar de mi se usuca ochii, gatul si nasul. Nu poate sa existe ceva care sa imi placa putin sau ceva care sa ma bucure putin, am invatat ca in viata ori esti maxim de fericit ori esti maxim de trist. Nu imi plac nuantele de gri, nuantele sterse si oamenii mincinosi, nu imi plac prieteniile bazate pe supozitii si afirmatiile facute pentru obtinerea unei reactii....Sunt omul viselor pe care mi le vreau atinse, sunt femeia care tanjeste dupa un el care sa imi ofere ceva al nostru, sa am motive sa imi doresc sa se asterne seara ca sa pot sa adorm in bratele unui el, pentru ca apoi sa vina dimineata si sa ma trezesc inaintea lui si sa ii privesc chipul dormind.
Sunt lucruri banale si de care, unii din prietenii mei mi-au spus ca vor trece repede, vor fi inlocuite de dimineti cu reprosuri, de seri cu discutii si contradictii...eu spun ca nu, pentru ca daca armonia de la inceput este pastrata, daca ne respectam si vedem lucrurile ca o echipa nu ai de ce sa lasi reprosurile sa isi faca cuib.
Durerea aia cu care m-am simtut ma face sa gandesc cum ar fi o viata in singuratae? Cum ar fi sa ma trezesc singura in fiecare zi pana la sfarsitul vietii....si am decis ca nu vreau sa aflu asta!
Acum cativa ani un doctor prost si incapabil mi-a spus ca ceasul meu a inceput numaratoarea inversa, ca daca am o lista cu lucruri pe care imi doresc sa le fac inainte sa plec in calatoria spre eternitate sa incep sa bifez punctele de pe ea. Eram doar eu si cu el in cabinet, am simtit atunci cum totul se surpa, cum sangele mi s-a lasat in calcaie si oricat incerca creierul sa trimita comenzi corpulului nu ma gasea ascultare.... Am plecat din spital si am mers, nu vroiam autobuz, nu vroiam sa stiu unde ma duc....am scos telefonul din buzunar si am inceput sa caut in telefon pe cineva caruia sa ii spun... din zecile de persoane pe care le aveam trecute nu m-am oprit la nici una... nu vroiam sa aud cum de la o voce vesela se trece la o voce stearsa, cum mi se spune hai, treci peate asta! Am bantuit pe strazi in acea zi pana cand am simtit ca nu mai am vlaga... talpile ma usturau, o galagie din stomac imi amintea ca nu am mai mancat de mai bine de 24 de ore, intunericul pusese stapanaire pe orasul agitat, masinile si autobuzele erau mai putine un jurul meu dar eu... eram inca pe strazi. Pe telefon aveam ceva apeluri pierdute si mesaje... nu ma interesa de la cine sunt, ce scrie in ele... nu mai eram in stare sa gandesc, tot ce imi repetam era cu ce am gresit de L-am maniat pe El, de ce nu ma lasa sa stiu si eu cum e sa auzi pe cineva strigandu-ma mama, cum e sa tii de mana un barbat si sa fii fericita ca este doar al tau si te lasa sa il faci fericit...
Am ajuns acasa si am inceput sa impachetez lucruri, sa pun ce aveam drag in pungi, cutii si sa le dau...cui? sub ce motivatie? Nu stiam sa imi raspund...
Au trecut cateva zile si am spus unei persoane prin ce trec, eram la o ciocolata calda si eu ii aduceam la cunostinta ca peste un an eu voi fi amintire, ca peste un an multi dintre cei ce ma cunosc probabil imi vor duce dorul...sau nu! Am plecat de la masa lasand persoana respectiva plangand, implorandu-ma sa lupt iar eu i-am spus: eu lupt, dar nu cu un oponent pe care stiu din start ca nu il pot invinge! Zilele se pravaleau peste mine, prietenii ma intrebau ce am, de ce sunt trista iar eu ridicam din umeri si spuneam ca e doar in imaginatia lor...Pana intr-o zi cand a venit la mine o persoana foarte draga sufletului mei si m-a luat de ciuf: "Nu plec de aici pana nu imi spui exact ce se intampla cu tine, nu plec de aici pana nu imi spui unde e Shumi cea care imi zambea si imi vorbea numai prostii, care, cand ii spuneam ceva, mereu gasea un raspuns care ma facea sa rad? Daca tu crezi ca nu o poti aduce inapoi pe acea Shumi si te ascunzi sub ochii astia care nici macar nu mai au stralucirea cu care noi eram obisnuiti, atunci, poti foarte usor sa ma pui acolo, in lista celor care nu mai vor sa stie de tine! "
Ma uitam la el si am inceput sa plang.....Danut era mereu cel care ma "palmuia" atat de frumos si de finut incat chiar daca ma invinetea eu zambeam...i-am spus doar ca analizele mi-au iesit prost si ca in 9 luni s-ar putea sa plec undeva de unde sigur nu ma mai intorc..Am cazut si nu mai stiam ce sa spun....imi era teama sa il privesc pentru a nu vedea mila, pentru a nu vedea ceva care sa ma distruga si mai tare...dar am simtit o mana pe bratul meu, care incepuse sa ma zguduie: "Auzi, tu sa nu imi spui mie asta, ai inteles! Tu esti Shumi si tu nu ai nimic! Tu nu te lasi batuta asa de usor! Hai, lasa bocetul, ca ala e pentru baba, imbraca-te, avem de mers undeva!" Si am plecat..am plecat spre o clinica..in doua zile eram in avion spre Elvetia si intr-o luna imi serbam ziua de nastere atat de fericita si inconjurata de prietenii mei...
Atunci m-am hotarat sa iau totul cu bratele deschise, sa ma bucur si sa urlu cand sunt fericita, sa tropai ca un copil cand fac ceva ce ma face fericita, sa ma indragostesc de oamenii frumosi pe care ii cunosc, sa zambesc la soare si sa fiu fericita ca azi, 20.10.2011 sunt eu, Simona de acum...
SI atunci mi-am spus ca nu voi lasa sa treaca lucruri pe langa mine si apoi sa ma intreb dar aore cum ar fi fost daca incercam?

Niciun comentariu: