Pe strada mea există o lege nescrisă, o tradiție imemorială, un reflex pavlovian aproape: dacă se întâmplă ceva ciudat, suspect, dubios sau pur și simplu greu de explicat… toată lumea vine la mine la ușă. Nu la primar, nu la poliție, nu la vreun specialist. La mine. Sunt, practic, departamentul de urgențe al străzii. Cred că, dacă mâine ar apărea un OZN pe oaza de verdeata din fata, înainte să filmeze cineva pentru TikTok, tot ar bate cineva la mine: “Auzi, vii puțin până jos?”
Totul a început când vecina de lângă mine a avut parte de o “vizită” neinvitată. A intrat cineva peste ea în casă, a spart, a cotrobăit… iar primul lucru pe care l-a făcut după ce a realizat ce s-a întâmplat a fost să vină la mine, direct, fără să stea pe gânduri. Nici nu știu dacă apucasem să-mi fac cafeaua. Și uite-mă pe mine: telefon în mână, sun la poliție, explic, gestionez. După aceea, am pornit într-o misiune de semi-detectiv: ne-au spus că s-a văzut o mașină suspectă pe camere, noi am pornit la vânătoarea de indicii, am mers la poliție, am întrebat, am verificat dacă s-a făcut vreo arestare… La un moment dat simțeam că joc într-un episod low-budget din CSI: Strada Noastră.
Apoi, un alt episod genial. Într-o zi, o mașină oprită în mijlocul străzii, fix ca și cum ar fi parcat cineva pe banda 1 a universului. În interior: o persoană întinsă pe bancheta din spate, dormind profund. Gen “n-aud, n-aud, dorm mai departe”. Vecinii au bătut în geam, au strigat, au încercat toate variantele posibile, cred că mai aveau un pic și îi cântau “Despacito”, că poate se trezește. Nimic. Atunci s-au gândit că poate e ceva mai grav, fie este o persoană căreia i s-a făcut rău sau poate chiar mai rău. Evident, cine trebuia să vină? Eu. Am ieșit, am sunat la poliție, au venit, au analizat situația și… surpriză! Omul era sub infleunța unor substanțe.., nu doar adormit. Așa că iar m-am trezit în postura de “coordonator al situațiilor bizare de pe stradă”.
Și nici nu apuc să uit un incident, că vine altul. A fost și un mic accident, ceva lovituri între mașini… ghici la cine s-a venit? Da, corect. Eu: “Poți să suni tu?” “Poți să le explici tu?” “Poți să ne spui ce să facem?” Încep să cred că, dacă vine Apocalipsa, tot eu voi fi sunat primul. Poate îmi pun o plăcuță pe ușă: “Serviciu clienți Strada X — Non-stop”.
Acum, partea amuzantă e că, deși toată treaba asta e haioasă, de fapt spune ceva foarte fain despre comunitatea în care trăim. Pe bune: cât de important e să ai vecini cu care vorbești, cu care colaborezi, cu care te ajuți.
Siguranța caselor, siguranța copiilor care se joacă pe stradă, liniștea străzii — nu vin de nicăieri. Vin din faptul că oamenii sunt atenți unii la alții.
Prefer o sută de vecini care mă bat la ușă pentru orice, decât o stradă în care nimeni nu vede nimic, nu întreabă nimic și fiecare trăiește în bula lui. Așa că, în mod oficial, îmi asum: da, eu sunt “telefonul de urgență uman” al străzii. Măcar știu că trăiesc într-o comunitate vie, unde lumea chiar se pasă.
Și dacă tot m-am obișnuit cu rolul ăsta… mă gândesc să-mi pun și o sonerie mai serioasă. Poate chiar cu lumină de alarmă. Să intre oamenii în atmosferă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu