Dacă mi-ar fi spus cineva, acum cinci ani, că o să intru în mare în Irlanda, iarna, probabil că aș fi râs cu lacrimi și aș fi întrebat dacă e totul în regulă sau are nevoie de medicamente.
Eu? Baie în ocean, în decembrie?
Nici vorbă.
Îmi imaginam doar frig, valuri tăioase și un „nu” ferm, venit din toate fibrele corpului meu.
În primii ani aici, când îi vedeam pe cei care se aventurau în apă în lunile reci, îi priveam cu o combinație de uimire și nedumerire. Păreau veniți din altă lume. „Oare ce-o fi în mintea lor?”, mă întrebam.
„Chiar nu simt frigul? Sunt duși?”
Și, în secret, mă întrebam și de ce au atâta lumină în priviri când ies din apă.
Nu înțelegeam. Nu știam. Nu îndrăzneam să-mi imaginez că într-o zi voi simți și eu acel ceva.
Dar lucrurile mari nu vin niciodată cu fanfară. Vin încet, pe vârfuri, ca niște schimbări mărunte pe care la început nici nu le bagi în seamă.
Așa a venit și prima mea intrare în apă rece. A fost un amestec de curiozitate, frică și un impuls interior greu de explicat. Ca și cum marea mă striga pe nume.
Și de acolo… s-a deschis o lume nouă.
Azi sunt deja în al doilea an în care nu mă mai opresc la pragul anotimpurilor. Nu mă opresc la temperatură, la vânt, la calendar sau la teama că uneori intru singură.
Pentru că între mine și ocean s-a creat un fel de pact tăcut. Un pact al adevărului.
În apa rece nu poți minți.
Nu poți fugi de tine.
Nu poți ascunde ce simți.
Totul se dă la o parte, ca un val care se retrage… și rămâi tu. Tu, cu respirația ta, cu corpul tău, cu forța ta pe care nici nu știai că o ai.
Acolo, în frigul care îți mușcă pielea, am descoperit curajul.
Un curaj diferit, stabil, profund.
Un curaj care nu țipă, ci șoptește: „Poți. Continuă. Ai încredere.”
Nu înotul în sine mi-a schimbat viața… ci felul în care m-am văzut pe mine după fiecare intrare în apă.
Este uimitor cum câteva minute în ocean pot să-ți răstoarne lumea. Te trezesc. Te curăță. Îți reașază gândurile.
E ca și cum marea îți spune, de fiecare dată:
„Lasă aici tot ce te apasă. Ia cu tine doar ce te face lumină.”
În apa rece am învățat că frica nu dispare… dar devine navigabilă.
Că pot avea încredere în mine chiar și atunci când tremur.
Că liniștea nu e un loc, ci o stare pe care o poți crea în mijlocul haosului.
Că uneori trebuie doar să pășești înainte — chiar dacă fiecare celulă din tine spune “nu”.
Și mai ales… că sunt vie.
Poate de asta intru în ocean iarna.
Nu ca să mă testez.
Nu ca să par curajoasă.
Ci ca să-mi reamintesc cine sunt atunci când dau la o parte tot zgomotul lumii.
Marea are un fel uimitor de a te pune înapoi în tine.
Te ia cu totul — și îți returnează doar esențialul.
Finalul pe care îl simt în fiecare fibră
Și poate că asta este, de fapt, magia: nu apa rece, nu curajul, nu adrenalina.
Ci felul în care, pentru câteva clipe, te întorci la sinceritatea ta primară, la esența ta neșlefuită.
Felul în care marea îți amintește că ești făcut din aceeași forță ca valurile — că te poți lovi, te poți prăbuși, te poți ridica iar.
Când ies din ocean în mijlocul iernii, cu pielea arzând și inima bătând ca o tobă veche, simt că port în mine o bucată de infinit.
Ca și cum fiecare val m-a rescris.
Ca și cum întreaga lume tace pentru o secundă… și rămâne doar adevărul.
Iar adevărul e acesta:
nu apa m-a schimbat, ci curajul de a păși în ea.
De a spune „da” acolo unde ani la rând am spus „nu”.
De a-mi lua propriul destin de mână, chiar tremurând, și de a merge înainte.
Acolo, în frigul care taie și vindecă deopotrivă, am învățat cea mai importantă lecție:
Când intri în mare iarna, nu cauți să supraviețuiești frigului.
Cauți să te regăsești pe tine.
Și te găsești.
De fiecare dată
Totul este să vrei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu