Un moment în care îți dai seama că nu doar viața ta s-a schimbat… ci și privirile celor din jur.
Unele se feresc.
Altele te judecă.
Puține, te înțeleg cu adevărat.
Când o femeie divorțează, lumea ei nu se sfărâmă – se reașază. Dar în timp ce ea își reconstruiește interiorul, societatea pare să fie ocupată să-i reconstruiască eticheta.
„Divorțată.”
Un cuvânt rostit cu buze strânse, cu sprâncene ridicate, cu zâmbete subțiri.
Un cuvânt care în ochii multora spune tot, dar care în realitate nu spune nimic din ce contează.
După divorț, începi să simți cum anumite uși se închid fără zgomot, dar cu o precizie dureroasă.
Grupurile de cupluri în care te simțeai odinioară acasă devin brusc teritorii în care ești tolerată, nu dorită.
La reuniuni, la mese, la aniversări, parcă se creează un spațiu invizibil în jurul tău, ca și cum prezența ta ar fi o adiere rece care tulbură confortul celorlalți.
Nu pentru că ai făcut ceva.
Nu pentru că ai greșit cu ceva.
Ci pentru că, în mentalitatea multora, o femeie divorțată este fie o amenințare, fie un avertisment, fie o anomalie în decorul familiilor „normale”.
Apoi vin glumele.
Aluzii subțiri, bătute pe umăr, cu zâmbete care se vor prietenoase, dar care taie exact acolo unde doare.
„Acum ești liberă, nu?”
„Să vedem cât stai singură.”
Glume care nu sunt amuzante, aluzii care nu sunt nevinovate, comentarii care trădează o lipsă de empatie ce ar trebui să fie imposibilă în oameni maturi.
Dar cea mai grea lovitură vine din presupunerile pe care lumea le aruncă asupra ta ca niște pietre mici, dar constante:
că ai stricat o familie,
că nu te-ai gândit la copil,
că ai vrut libertate,
că nu ai știut să „faci lucrurile să meargă”.
Toate acele proiecții sunt atât de departe de adevărul pe care îl porți în suflet, încât uneori simți că trăiești două povești în paralel:
cea reală, în care ai luptat până nu ai mai putut, în care ai îndurat, în care ai sperat, în care ai încercat din nou și din nou…
și cea pe care o văd alții, construită doar pe aparențe și prejudecăți.
Realitatea?
Foarte des, divorțul este exact opusul egoismului.
Este un sacrificiu.
O tăiere dureroasă, dar necesară, pentru ca un copil să crească într-un mediu sănătos.
Pentru ca el să vadă că demnitatea nu se negociază, că iubirea nu înseamnă să accepți tăcerea, frica, absența, lipsa de respect, compromisul peste compromis.
O femeie care alege să plece nu fuge.
Ea salvează.
Pe sine și, de multe ori, pe copilul ei.
Dar în societatea românească, unde generatii întregi au fost crescute cu „rabdă, mamă, că nu-i totul roz”, curajul unei femei este deseori confundat cu vinovăția ei.
Iar demnitatea ei — cu egoismul.
Puterea ei — cu libertinajul.
Schimbarea ei — cu rușinea.
E dureros cât de puțin se vorbește despre ce înseamnă cu adevărat să rupi un cerc vicios transmis de generații.
Cât curaj îți trebuie să spui „nu mai pot” în cultura în care „trebuie să poți” ți-a fost repetat de când erai copil.
Cât de greu e să alegi normalitatea, când anormalul este văzut ca tradiție.
Cât te costă să te ridici de la o masă la care ai stat până ai înțeles că nu ți se va oferi niciodată respectul pe care îl meriți.
Și totuși, în ciuda tuturor judecăților, în ciuda distanțelor, în ciuda glumelor, în ciuda privirilor, rămâne ceva ce nimeni nu poate lua unei femei divorțate:
demnitatea cu care a ales să-și recupereze viața.
Și poate că într-o zi, societatea va înțelege că nu e o femeie care a „stricat” ceva…
ci o femeie care a reparat ceva în interiorul ei.
O femeie care a schimbat destinul unui copil.
O femeie care a avut curajul să oprească ceea ce alții au îndurat în tăcere.
Într-o lume care prea des taxează sinceritatea și prea rar aplaudă curajul, o femeie divorțată nu e un avertisment.
Este o renaștere.
Și merită să fie văzută ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu