joi, 12 februarie 2009

Editorial: Nunta la cadavru

"Privind la chipul strivit de groaza al tatalui handbalistului injunghiat in inima - un munte de om de unde se scurgea incet puterea pentru a deveni abur, atat de nimicitoare poate fi uneori durerea - , acelasi la fiecare coborare din dric, dar cu o cuta in plus pe masura ce Bucurestiul era mai aproape, imi venea sa intru in televizor si sa-l imbratisez ca pe tata, daca l-as mai avea.Si dupa ce i-as fi sarutat lacrimile, as fi incercat sa-i explic ceva: oamenii astia din jur, cu camere pe umeri, microfoane in maini si lacrimi puse in ochi cu spray-ul, carora le tot multumeste ca fac atatea pentru ca inima sa nu-i bata singura in culcus, produc rating.Jurnalistii au vazut oameni ciopartiti pe drumuri, spanzurati in copaci, soldati adusi in plumb din Afganistan, si daca ar povesti cati nefericiti le-au plans in brate ar intelege toata lumea ca a avut fiecare un moment de unde si-au facut meseria fara sa mai simta nimic.Pe undeva, si meseria asta, de care uneori imi este rusine, are secretele ei. Iar unul foarte sanatos este sa nu mai pui la suflet, deoarece risti sa o iei razna. Trebuie sa iti propui mereu sa tratezi viata ca un chirurg, sa nu-ti tremure mana, pentru ca in momentul in care devii subiectiv pierzi ceva pe drum: esenta.Numai ca "afacerea Cozma" mi-a crestat in ficat o greata de care nu stiu cum am sa scap. O scena cumplita, care m-a inmarmurit, imi va ramane mereu in ochi: cand dricul s-a oprit si s-a cascat la spate, familia handbalistului, colegii de la nationala, vecinii de pe strada s-au strans ghem, tinandu-se unii de altii ca sa nu se prabuseasca de durere.Iar in jur, facliile de la camerele de filmat tipau lumina si faceau din strada un stadion cu nocturna. Moartea se dadea in direct la televizor, in exclusivitate, iar plansetul celor transformati in gramezi de suferinta echivala, in carul de reportaj, cu dansul miresei.Nu stiu ce audienta a avut ideea de-a face show din moarte. Habar n-am cati dolari valoreaza o lacrima. Dar stiu ca nu mai pot sa-mi iubesc breasla si sunt convins ca tamplarii, bunaoara, au meserii mai nobile.Daca as sti sa crestez macar o nuia, m-as face tigan si as impleti cosuri. Cu speranta ca lumea stie ca nu eu am inventat toate relele pamantului. Cum probabil ca stie si tatal handbalistului, care in momentul cand se gandea ca va trebui sa arunce primul bulgare de pamant peste copilul sau a avut puterea sa spuna: "sa nu dai foc la padure pentru un ciot uscat". "
Cristian Mihai Chis

Niciun comentariu: