Când îți înveți lecția,

 SIMONA, 

NU MAI ÎNCERCI SĂ FII OM CU CINE NU MERITĂ!

NU MAI SPERI CA OAMENII SE SCHIMBĂ!

NU TE AȘTEPȚI CA TOȚI SĂ GÂNDEASCĂ ASEMENI ȚIE!

NU MAI FII O DOAMNĂ! AI FOST DESTUL ȘI DEGEABA! 

AI INVĂȚAT-O?

 Si tot cand îți înveți lecția îți dai seama că pentru fiecare alegere bună sau proastă tot tu plătești! 

Ascultă-ți instinctele și alege conform nivelului, nu mai coborî ca de ce cobori de ce dai peste mucegai! 

NU ÎȚI MAI IGNORA STANDARDELE!

EDUCAȚIA ESTE ELEMENTARĂ ȘI EMPATIA NU SE INVAȚĂ, SE SIMTE!

NU POȚI TU SĂ PREDAI EDUCAȚIE CELOR CE NU VOR   SA EVOLUEZE! 

 Mergi tu pe drumul tău  cu lumină și zâmbete! Ai luptat să ajungi pe drumul asta și ți-ai dorit atât de mult să fii aici că ți-ai cârpit sufletul cu speranță! 

Gata, ești aici, ai ajuns, ai invins și e momentul să întorci și tu moneda! Nu, nu mai spera ca unii au bun simț! Nu l-au avut niciodată și tu ai tolerat, ai înghițit și te-ai pierdut pe tine.

 Hai, fruntea sus, căștile în urechi si ascultă muzica după care ai suspinat in Inchisoarea sufletului.

    

Îmi sunt aripile grele

 

Și ma dor rănile trecutului. De ce este atât de greu să scot bucăți din mine la exterior? De ce am spus da acestui proces? 

Și dacă drumul asta duce spre niciunde? Și mă pierd pe mine? Și nu mai regăsesc nimic din ce am fost, ce am avut sau ce am dorit să fiu? 

Unde mă grăbesc? 

De ce? 

Ce zumzet lăuntric îmi aruncă sângele în vâltoarea puștii și îmi spune hai, scoate armele! Luptă! 

Vreau liniște, vreau timp cu mine și cu David. Vreau să învăț să mergem, în doi, prin tot ce viața asta, frumoasă, are să ne ofere. 

Da, da, știu! Trebuie să trec prin toate focurile terapiei, pentru a putea deveni Simona, cea pe care am desenat-o într-o zi de vară, pe malul Bistriței, într-o zi neagră de 13 august, a anului anul 2006. Dar e al naibii de greu! Și nu vreau să mai plâng...am plâns, în ultimii ani, cât să pun matca unui afluent al Dunării... 

Știu că, într-o zi, într-un răsărit o să văd toată strălucirea soarelui, dar mie încă apusuruile imi vorbesc. 

Încă nu am puterea să mă trezesc să văd un răsărit. 

Nu, nu întreba de ce!

Nu am puterea aia! 

Cum? 

Ce zici?

 Ah, lasă aparențele! Ar fi trebuit să mă cunoști până acum și să știi că toată furtuna asta, din jurul meu, e sistemul  meu de aparare, să nu mă vadă lumea, că de fapt nu sunt bine! 

    Ah, nu! Stai! Sunt sănătoasă, sunt fericită, David e bine si cel mai minunat;  doar că sap acum într-o zonă arheologică a sufletului meu care nu este chiar cea mai roză și scot de acolo, începând cu copilaria, adolescența, tinerețea...știi tu, scheletii ăia plumbuiți, pe care i-am tot dosit în dulap. Îi scoteam puțin și când vedeam că doare, îi împingeam înapoi, repede, să fiu sigură că nu ies prea curând la suprafață. 

De data asta, după ce i-am scos afară am aruncat dulapul, ca să nu îi mai bag înapoi și aici e problema! Că nu mai am unde să îi ascund și trebuie să îi confrunt! Și este o eliberare emoțională de nu pot să descriu și nici nu vreau să descriu. 

Imi este rece, și frig și dureros aici, acum. Dar o să răsară soarele. Cum după orice iarnă, vine primăvara. Chiar daca plouă zile întregi, apare și soarele. Și o să apară și la mine. 

Dar, ca să apară, trebuie să mă asigur că norii sunt cernuți și alungați. 

Arhiva Telefon 5 27 August 2022

Și ard, și plâng și caut curaj Hey! Cu tine vorbesc!

    Da, da! Cu tine! Simona, cea care lăuntric duce lupta cea mare, și exterior e puternică și vitează. De ce nu te lași pradă sentimenetlor și nu faci ceea ce simți. Te uiți la războiul în care ești? Te uiți la lupta pe care o duci? De ce? Știi că ai pe cineva care depinde de tine și vă depinde de tine, pe termen nelimitat? Și tu? Tu ce faci? Te joci cu tine, cu viața ta, cu sănătatea ta și cu gândurile negre pe care le ai!

Hai, aprinde lumina peste ele! Dă-le foc, dacă trebuie!

Dă-le foc cu razele de soare, să nu poată fi stinse dacât de oglindirea lunii în lacul Sf Ana, că în seara aia, mirifică, de mai când iți promiteai că vei fi fericită. Ți-ai promis asta, mai ții minte? Și în seara de mai, și în serile pe malul marii, și când erai pe Acrolopole. Atât de mult ți-ai promis că vei fi fericită și acum stai aici, în negura asta!     Asta e Simona pe care o știi? Că eu știu altă Simona.     Simona aia e amorțită! Lasă așa lucrurile! Nu mai întoarce și tu cuțitul în rană! Habar nu ai ce greu îmi este să le gândesc, să îmi asum eșecul, să încerc să trag zăvorul ăla și să rup lacătul ruginit.     Termină! Ai rupt tu lacăte mai multe, ai spart tu ziduri și ai desfăcut piloni de oțel! Ce naiba?     Da, dar vezi tu, lururile sunt atât de diferite acum. Și eu sunt diferită! Și situația mea e diferită! Da, stiu! Văd! dar ia arunca tu o prvire în urmp și vezi ce provăduiesti! Vezi tu, cum ai ridicat cu mâinile tale, zidurile altora, să iasă, cum ai spart lacăte cu piciorul, nefiind ale tale! Și, toate astea, exact pentru că erau în situația ta și spuneai clar că e suficient o suferință și un drum cu denivelări, nu trebuie să îl creionezi și pe al celor de lângă tine, mici și nevinovați, la fel. Da, gata! Promit. Dă-mi timp!

Puțin! Nu mult!

Dă-mi puțin timp să pot să ridic capul și să îmi găsesc cuvintele, că știi că sunt în blocaj de cuvinte când vine vorba să spun ceva pentru mine.

Daca a fost Joi, a fost terapie.

 

Oh, boy! 

Înainte să vă spun mai multe despre ziua mea de Joi la terapie trebuie să vă spun despre terapeuta mea! 

Nu ii voi da numele, dar vă pot spune că este extraordinară! Mă văd cu ea de un an de zile, după ce, aproape doi ani am făcut online, cu altcineva. Am vrut să trec de la terapia online la cea față în față și, cum terapeuta cu care făceam, stătea în alt comitat, am ales să caut pe cineva aproape de mine. 

A fost cea mai bună decizie luată! Uneori am impresia că mă cunoaște atât de bine, că parcă știe exact ce o să vorbesc cu ea în acea sesiune și are totul pregătit, începând de la poeme, la citate, la fotografii și tot ce îți poți imagina. 

În ultimile ședințe am început să atingem lucruri pe care le ascundeam, cu bună știință sub covor, sperând că, într-o zi, vor dispărea sau nu vor mai fi apăsătoare.

Ultima ședință a fost, ca și cele dinainte, intensă și plină de dezvăluiri. Știți vorba aia cu buturuga mică răstoarnă carul mare? Adaptat la ceea ce mi s-a întâmplat mie joi, ar fi că o înșiruire de fotografii m-a făcut să plâng în hohote, când am realizat ce lupte și ce dureri am dus cu mine de-a lungul anilor. 

Acestea sunt fotografiile:

 M-a așteptat cu ele așa, întinse pe covor, mi-a spus că știe că îmi place să văd povestea din jurul lucrurilor, că mereu gândesc out of the box și, de aceea, nu m-a pregătit. Dacă nu sunt pregătită, nu este nicio problemă, le strângem și lăsăm pe altă dată. 

Vă dați seama că, pentru mine, a fost o provocare și eram deja  așezată pe covor, încerând să citesc fotografiile! Să le fac o poveste. Și am realiat că mă uit la mine! La trecutul meu, la accidentele mele, la apusurile si răsăriturile mele, la balanța mea si la echilibrul meu!  

Cât de greu a fost să realizez că, accidentele din viața mea, s-au întâmplat din cauza mea, că le puteam evita! Și, cel mai dureros este că eu, mereu, mi-am promis că voi face în așa fel încât să nu am momente în care mă voi întreba: Oare cum ar fi fost dacă? iar acum, după ce scot la lumină lucrurile dosite, realizez că am o desagă ticsită cu aceasta întrebare! 

Simona, tare mult ai deraiat pe drumul ăsta numit viață! Ai avut destule intersecții unde ai ales atît de greșit, crazând că oamenii sunt altfel! 

Hai, că poți! Nu e târziu! Pas cu pas înveți să faci lucrurile cum trebuie și nu vor mai exista accidente! Dar depinde de tine! Cât de mult își dorești!

Arhiva Note Telefon 4 : 17 iunie 2019

 Te-ai pierdut, copilo?

Accident cu daună totală, trecut la accident minor

    Conduc, de câțiva ani, în derivă. Acum doi ani am vrut să iau o ieșire, pe autostrada vieții, pentru că am avut un accident, un accident pe care nu l-am tolerat prea bine dar, celălat șofer, mi-a promis că nu se va mai repeta. Că a fost o scăpare, de care nu este mandru, și că să fiu și eu ințelegătoare, să nu sun la poliție si la asigurare. 

Spunea el ca paguba nu e mare, deși pentru mine suna a daună totală. 

Dar, așa cum mă știți, am spus că hai, fie! Mai rămân putin pe autostradă să văd cum  se comportă la drum lung. 

    Dar, gândul că acel accident s-a întâmplat nu imi dă pace. E mereu aici, să îmi aducă aminte. Este ca o pată de ulei, pe care oricât incerci sa o stergi, acoperi tot apare. 

    M-a marcat pentru că eu, niciodată, în viața mea, nu am avut acest gen de accident. Mie, personal nu mi s-a întâmplat si, dacă ar fi fost oricare altă prietenă implicată in așa accident, aș fi spus, fără nicio rezervă, să nu ierte. 

    Eu de ce am iertat? Dacă am ales să iert, de ce nu pot să uit? 

Probabil pentru că m-a marcat și m-a durut foarte mult. Păi, răspunsul este tot la mine! Pentru că mi-am promis că nu voi tolera niciodată așa ceva. Pentru că nu există am făcut acum și nu voi ma face. Pentru că, Simona, ar trebui să nu mai incerci să schimbi oameni! Este greu, la o anumită vârsta, să mai lupți cu așa ceva. 

Și da, uite că de când te-ai așezat, iar, la drum, au mai fost incidente. Și tu taci, și taci! 

De ce? 

Doar pentru că așa crezi tu că vei schimba modalitatea altora de a conduce? 

Cât ai să mai speri? 

Cât ai să mai lași copilotul tău să vadă asemenea incidente?

 Ești conștientă că, pe termen lung, va considera că asta e normalitatea?

Eu spun să te trezești, Simono! Că ceea ce ai nu e ceea ce ai visat! Ceea ce ți se întâmplă nu e ceea ce meriți! Hai, că îți știi valoarea! De ce taci? 

De ce tac? Pentru că îmi este frică să recunosc eșecul. Am eșuat acolo unde îmi doream cel mai mult să reușesc! 

Orgoliile care distrug zâmbetul (I)

 

  Toți avem zile și zile, în funcție de cum ne trezim, ar spune unii, în funcție de ce gânduri avem noaptea, aș spune eu. 

    Și am tot avut zile de astea în care mă trezeam dimineața bine dispusă și cu zâmbetul pe buze și zile, ca cea de astăzi, când îmi beau cafeaua dar nu sunt  bine eu cu mine. Probabil este și datorită faptului ca am terapie azi, iar ultimile ședințe m-au cam dat peste cap. De fapt, ca să fiu sinceră cu tine, ultimile 3 ședințe au scos la iveală lucruri care dor. Dor atât de tare că mă apar așa cum știu eu mai bine: pozând în tipa care e veselă, pune stories amuzante pe Facebook, postează la greu.

O prietenă bună, știind că scrisul mă eliberează, mi-a scris că voia să îmi recomande să scriu, iar, pe blog, dar a intrat să îl verifice, dacă mai e public și a văzut ultima postare. Cu D mă știu de 15 ani, avem o îintragă istorie împreună. Și cu bune. și nebune și de nescris pe blog. 

Mi-a scris ieri un prieten să mă intrebe ce e cu mine, ca i se pare suspect și i-am spus că totul e ok. Ca să vă spun despre el, ne știm de 20 de ani, mă știe și când sunt ok și când nu sunt și tocmai pe el am încercat să îl duc cu preșul, cum s-ar spune. Ghinionul meu a fost că el știe cand sunt eu așa de activă așa că a trebuit să îi explic  teorema lui Pitagora revizuită. 

    Da, sunt puțini cei care mă cunosc cu adevărat si care știu cum e Schumi veselă, tristă, nervoasă, fericită, amărâtă. Iar eu sunt binecuvântată că îi am și că atunci când simt că ceva nu e cum trebuie, vin repede să întindă o mână și să mă scoată din negura pe care, uneori, prefer să nu o dezvălui cu subiect și predicat. 

Azi aș fi vrut să scriu aici ce m-a ținut trează azi noapte, dar momentan nu pot dezvălui...Poate, într-o zi, o sa fie momentul. Dar pot să spun doar ca, atunci când încerci să fi bun, și să faci anumite lucruri pentru a nu cauza suferință celei mai importante persoane din viața ta, unii, iau acest comportament ca pe ceva ce li se cuvine și se folosesc de el din plin...și, în astfel de momente, eu am mâinile legate, pentru că, cea mai importantă persoană din viața mea ar suferi daca eu aș rabufni.

Cât de injositor este cand cineva folosește asta pentru egoul personal. 

Arhiva Note Telefon 3: 18 Ianuarie 2018

Inchisoarea sufletului 

    Și vin unele zile în care, sufletul din închisoare, de unde speră să iasă, pentru bună purtare, cât de curând, vede puțin soare! Intră în celulă cu ajutorul razelor și îl încălzește. 

Lofoten/Norway/2013

    E că un fel de atingere caldă, deși e înconjurat de pereți goi și lipsiți de tablourile celor dragi, atingerea asta îl face să respire, parcă, mai cu patos!

   Speră și își face planuri pentru ziua când va fi eliberat, se gândește la toți cei dragi care îi va revedea și, mai ales, va zburda și va aduce zambete acolo unde nu a mai reușit să o facă!

   Gândurile astea grele nu pleacă de lângă el, sunt acolo, îl țin captiv și rugaciunile îl ajută să se mai elibereze din când în când! Dar, ce păcat, că pentru câteva minute/ore! 

    Este că într-o buclă, din care se straduie să iasă și nu reușește! Îi este dor să zambeasca, să danseze, să cânte, să culeaga flori și să dăruiasca imbrățisari! E așa de gol în jur, liniște și întuneric! 

    Razele de soare au plecat din celulă inchisorii, a rămas iar doar el, cu gândurile lui, gânduri care, deși le alungă, se întorc, că un bumerang! Lacrimile curg pe obraz, simțindu-le căldura, plânge și mai puternic, și mai mult!

    Hain mai ești, suflete! Ai ajuns să te bucuri de căldura lacrimilor triste! Învață că temnicierul inchisorii ești tu și, dacă nu vei bagă mână în buzunar să scoți cheile, vor rugini și lacatul eliberării și el! Atunci vei deveni condamnat pe viața!    

Luptă-te! Trage de tine! Cât poți!  Comisia de eliberare pe bună purtare nu ia î
n considerare pe cei care nu vor să se reabiliteze. Tu ce faci? Huh? 

Da, tu! spune-mi ce faci în privința reabilitării! 

Arhiva Note Telefon 2: 30 Ianuarie 2021

   Hey, tu! 
 
Ia-mă! 

Ia-mă de mână și spune-mi că toate inimile bat!
Vrei să te mint?
Frumos?
Da, toate inimile bat, dar în ritm diferit. Inima ta bate pentru supraviețuire. E cam întuneric la tine in suflet și te simt cam a nimănui. Dar inima-ti bate, e ok!
Spune-mi! cum bat celelalte inimi?

Unele bat cu soare, unele bat cu apusuri, la unele e lumină și soare și la unele cam asa, ca la tine. 
Mi-e dor să îmi bată inima cu dragoste...

Ia-mă!
Ia-mă de suflet și spune-mi că la ora asta a răsărit soarele!
Vrei să te mint?
Frumos?
Aici nu răsare soarele de ceva vreme. Ce vrei? Trăiesti în Irlanda! Dar ai soarele tău acum! Răsare de 7 ani în fiecare zi! 

Dar, da, în alte părți soarele e strălucitor, cu un răsarit fantastic, iar apusul! Oh, cât îti plac ție apusurile, astea sunt peste puterea imaginației tale! 

Ia-mă!
Ia-mă in brațe și tine-mă strâns!
Vrei să te mint?
Frumos?
Te iau, dar mirosul asta de carne arsă nu îmi dă liniște! Și încă arde! Ce ti-ai făcut la corp? Nici nu mai știi ce înseamnă o îmbrățișare? Tu? Care trăiai pentru îmbrățișări si zâmbete? Și acum îmi ceri mie o îmbrățișare??? 

Iar verbul cere este substantiv!

 
Mă îmbrățișezi sau faci gramatică cu mine?
 
Păi, crezi că dacă aș face școală, ai învăța ceva?
 
Nu, ai dreptate! Sunt ani de când îmi refuz tot ce am învățat! sunt ani de când îmi repet că e ok așa, merge și așa! 

Ia-mă!

Ia-mă de ce vrei tu, dar dă-mi putere să respir și să ies din bezna asta în care mă aflu! 

Te-aș lua, dar ai nevoie de curaj! Mai știi ce e ăla? Tu, care ai avut curajul să urci pe cei mai înalți munți ai riscului, să te arunci in prăpăstiile necunoscutului, acum stai aici, fără curaj, fără voce si mocnești! 

Nu, gata! Nu te iau! Cauta-te! Gaseste-te! Poti! 

 
 
 Nu, de prea mult timp m-am mulțumit cu verbe'n viitor! Ceva'n prezent e doar un vis!

Cursa spre nefericire

    Am hotărât că săptămână asta să o încep în forța, de Luni, și mi-am promis că, chiar dacă este foarte greu, să încerc să fac această săptămână o săptămână a mărturisirilor.

 

 

    Pentru că am decis să reiau legătură strânsă cu tine, am început să te recitesc, să văd ce și cum era în mintea mea și am observat că am așa puține postari vesele și atât de multe triste, unde îmi plâng suferință. Și iubirile pierdute, nopțile în singuratea pereților, dezamagirile, pierderile.

    Mi-am făcut o promisiune, după ce termin perioada asta grea, unde învăț despre mine, să nu mai există postari triste.

    Da, nu am spus deloc…dar procentul să fie de 95% postari optimiste și vesele și restul să le mai aloc și celor triste. Spre deloc.

    Viața nu e o călătorie ușoară și, uneori, stațiile nu le alegem noi și  nici cine  urcă în tren, dar o să vină el și perioada de croaziera a călătoriei unde o să fie soare și zambete, pe un vas minunat al bucuriei, unde o să vedem cele mai frumoase apusuri și răsărituri. Eu asta am început să îmi spun.

     Să ne asezam comod, cu o cafea lângă - aș sugera chiar o Tequilla, un whiskey on the rocks dar parcă e prea dimineață, nu? Bine, ce e drept, undeva, în lumea asta e 5 pm😊

 

     

 

    Când vine vorba despre iubire, aș putea rezumă povestea mea la faptul că am dat iubire, am oferit fără rezerve, fără să mă păstrez puțin și pe mine pe linia de siguranță. Și, culmea este că am oferit, știind, de la bun început, că nu este o poveste cu final fericit. Dă, știu! Niciodată un nou început nu oferă certitudinea unui final fericit. Dar ești în poziția de a spera, de a încerca și de a lucra împreună cu partenerul să ajungi la acel punct, acea destinație unde să fie bine.

 

    Șoc și groază: eu am știut, dacă nu din prima zi, din prima lună, că relația nu va avea un parcurs spre fericire.  Și nu, nu că aș avea un al 7-lea simt care să îmi spună asta. Nici vorba!

    Eu aveam Realitatea! Aia crudă, aia care e negru pe alb! Și nu, nu o ignorăm. Dă de unde? O ascundeam sub preș, mă minteam că o să fie bine și că e ok, mă mulțumesc cu ce primesc. Cum spunea cineva pe care am iubit, cu toată ființa mea:  "Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată… dar în căutarea ei, merită să alergi toată viața" dar eu am adaptat la nevoile mele și mă gândeam că  Pentru mine, fericirea nu există, nu e tangibila, așa că de ce să alerg după ea. Iau franturi și bucăți din mine și apoi, când o să vină vremea o să mă impachetez, îmi iau sufletul, gol și rănit, și plec mai departe.

 

    Și am devenit atât de bună la a face asta, a mima și a juca rolul de femeie fericită, iubita împlinită că la un moment dat nici eu nu știam în ce prăpastie adâncă sunt.

    Îmi era atât de frică să îmi infing picioarele, în nisipurile alea miscatoare și să mă pun pe mine, pe primul loc.

    Am fost atât de lașă, că în loc să aleg să sufăr atunci, dacă nu eram prioritatea, am ales să mă mint, să îmi repet că e ok, eu oricum nu merit să fiu fericită. Nici nu știu gustul.

    Și, uite, cum Simona lua minute cu împrumut, ore, luni, wekenduri la mare, vacanțe prin Europa, zile  pe la munte. De cele mai multe ori, aveam înțelegerea tacită cu mintea mea să incui gândurile intr-un colț al dulapului, așezat în suflet și să mă bucur la maxim. Și mergea, funcționa pe timp de zi. Dar seară, când liniștea se așeza, îmi puteam auzi conștiința, dar devenisem  atât de bună să o ignor, că mă cuibaream și mai adânc în brațele care erau petrecute în jurul meu și îmi spuneam: hai, mai lasa-mă să mă simt așa, încă o săptămână, și apoi, încă o săptămână și tot așa

 

    Apoi, într-o zi de iarna am spus că gata, plec! Uite, las în urmă totul. A venit momentul să cresc și să mă învăț să fiu eu cu mine! Și am plecat, și mi-a fost bine, și am zâmbit, și am învățat că chiar nu e nimic rău în a fi singură, eu cu  mine. Începuse să îmi placă, dar  mintea, corpul, hormonii urlau că, dacă tot am visat mereu să fiu mama și soție, e cazul să o fac…..

 

    Și în graba asta de a avea familie, dă a-mi demonstra că pot am lăsat totul, am uitat tot ce mi-am promis, tot ce numeam standard, calități și am început să caut… În mare, pe plajă, pe munte, în tren, pe net.

 

    Și, fără să mă apar sau să mă protejez, am devenit mama, soție și uite unde sunt acum..

                        Dureros, nu?

    Dureros cum, în loc să lupt să fiu fericită și să îmi ofer șansa de a fi o prioritate, am ales mereu să fiu cealaltă opțiune..

 

 

Multitasking :)

    De două săptămâni sunt cu casa în renovare. 

Bine, renovare e mult spus:) M-am decis să văruiesc bucătăria, acum două săptămâni, pentru că aveam ceva pete de ulei, pe un perete și am încercat toate soluțiile, toți bureții, toți solvenții, dar nimic. Petele se încăpățânau să rămână acolo și mă deranjau vizual mereu. Așadar, am spus că no, până aici v-a fost! Trebuie să dispăreți! Zis și făcut! Plecat la magazin să cumpăr cele necesare pentru a duce la capăt această misiune. 

Nu am mai văruit din 2017, deci nu era ca și cum făceam pentru prima dată, plus, sinceră să fiu, și în București mă lovea destul de des schimbarea culorilor de pe pereți. Cum îi plăcea să spună cuiva: după anotimp și Schumi:) 

În timp ce eram în Woodies să cumpăr vopselurile, uite că au ofertă cu 3 la preț de două! Păi, eu sunt fana ofertelor. Eu mereu cumpăr când e ceva la ofertă și, așa, îmi dau seama că nici scările și holul de la etaj nu ar spune nu la un nou make over, mai ales că, am schimbat ceva prin ramele foto, și pereții au cam suferit. Adaug, așadar, cu încredere în coș și vopsea pentru scări. Cu coșul plin de vopseluri, trafaleți, pensule, amorsă, săpun de pereți, burete de șlefuit pereții, protecție pentru pardoseală îmi aduc aminte că nu am cumpărat benzi pentru a proteja prizele. Înapoi, la raft, Simona! Iau eu trei role și mă lovește ideea: Dar dacă fac eu modele? Așa cum am văzut pe pinterest, cu îmbinări de culori, cu banda de asta lipită?

Hai, Schumi! Că poți să devii și artist:)) 

Ajung la casă, mă doare nițel sufletul, încarc toate și plec spre casă. Pornită ca, în weekendul cu Pastile Catolic, să purced la treabă. Dar, știți voi vorba aia că planul, de acasă, nu se potrivește cu cel din târg? Cam așa fu și la mine:) Sâmbătă am avut o miniligă, organizată de club, apoi am ieșit cu ceilalți organizatori la o bere, duminică a fost duminică, luni dimineața am început să pregătesc zona de acțiune și să dau prima mână pe holul de sus, că după amiază, am sărbătorit un bun prieten. 

Oho, Simono, uitasei cum e să dai cu trafalete, nu? Asta e, las' că îți amintești! Apoi, în timpul săptămânii am terminat de dat scările și holul de sus.

 

Pe la mijlocul săptămâni, Alexa îmi amintește că trebuie să fac refil la sarea de la filtru și realizez că nu mai am sare. Trag o fugă până la ECC  să iau sare și, în drumul meu spre casă, mă împiedic de o cutie de vopsea Twilight blue. 

Ei, ce căutăm pe la vopsele? Căscam și eu ochii, ca orice femeie care  se respetă. Că doar nu eram în magazin de bijuterii! Măi, și așa, am simțit o chemare, și că vom avea o relație extraordinară, încât am luat-o, repede, de pe raft, am mers și am plătit la casă. Uite, cum fără să intenționez, am găsit și de lucru la balustrada din casă:)  Era cam abătută, ce e drept:) De balustradă zic.

 

Sâmbăta asta trebuia sa am meci, duminică 3 meciuri de arbitrat. Deja mă gândeam că o să fac bucătăria, pentru că, practic,  acolo a fost planul inițial și m-am gândit eu să schimb perdelele. Așa că, iar  se cere un drum la magazin să cumpăr șină pentru perdele și perdele. În drum spre standul de șine, am trecut și pe lângă o mască de calorifer, care, vă jur, nu știu cum s-a transferat în coșul meu de cumpărături.

 Deja hotărâsem că, și în sufragerie, ar merge un singur perete, cu o singură culoare! Aveam culoarea acasă, dar, ce să vezi? Uite, aici au ofertă! trei la preț de două și culorile astea sunt chiar foarte faine! 

Hai, Schumi!! Hai! Nu te lăsa!! Mă țineam eu ca Ulise de catarg să nu cedez dar.. Am cedat! Sunt o ușuratică:)

 

Pun repede culorile în coș, mândră nevoie mare, că uite, o să fie atât de fain și în sufragerie:)  și când mergeam eu frumos, spre casă, un grătar îmi face cu ochiul: Hey,Schumi! Vine vara! Ăla de acasă e cam ruginit!:) Ai nevoie de unul nou! Eu sunt perfect! Uite, sunt în cutie, numai bun să mă cumperi! 

Am trecut pe lângă el, încrezută și gândidu-mă: Schumi, deja un weekend, tu și David  pe Amalfi s-a dus în materiale de văruit..oprește-te! 

Păi, zici tu? 

Dacă tot nu mă duc în Amalfi, măcar un grătar bun să am:)) Și l-am agățat și pe domnul grătar. Am ajuns la casă, am plătit și mi-am spus: 

Gata, nu mai vii la cumpărături că numai pagubă faci! Alte femei fac pagubă în magazinele de designers și tu? Tu îți rupi gâtul în ATM de la magazinele de bricolaj:)

 

 

 

Ieri, sâmbătă, cu furtuna Kathleen în vizită, meciurile s-au anulat, așa că am "vopsilit" toată ziua! Sufrageria, bucătăria. Montat masca de calorifer, dar m-am împotmolit nițel la șina de perdea. Dar o rezolv și pe aia săptămâna care vine! Am pus born mașina la încărcat și luni seara, după eclipsa de soare, o să fie montată și pune fata și perdele cele noi în bucătărie.

De aceea ieri nu am scris, iar azi scriu din vârful patului, cu o febra musculară de spui ca am facut altele, nu am văruit! 

Balbriggan FC sau cum am ajuns sa fiu antrenor

Când ai un copil, care are foarte multă energie, începi să cauți soluții să îi găsești activități, să își consume energia și cu alții, nu doar cu tine:) 

Așadar, când David a început să fie pe la extraordinara vârstă de 3 ani, am început să mă uit după activități extra curiculare, pentru un copil de vârsta lui. Și așa am început să ne plimbăm pe la diverse: înot, dans, arte marțiale, pictură, GAA, Rugby, pian, artă, Dramă classes și fotbal. Multe dintre ele nu au rezstat mai mult de un an, înotul până când a completat toate nivelurile și a rămas cu fotbalul. Și, uite-mă, mergând cu David la academie, duminică, apoi a fost distribuit în echipa de U7. Copil fericit, care alerga de rupea, mama liniștită pentru măcar o oră, când ajungea acasă:) O dată pe săptămână aveam antrenament, mergeam cu mare drag și spor, mă uitam și îmi aminteam, cu drag, de perioada când eram și eu, de vârsta lui, și băteam mingea în curtea școlii sau, băgam câte  un baraj, sau o miuță  în poienița de salcâmi cu copiii de pe stradă. Când a fost și au trecut la U8, clubul a început să fie tot mai căutat de părinți pentru a-și da copiii la fotbal ( Cred și eu, știți câtă energie are un copil de 8 ani? Un băiat? Vă spun eu: Muuuuultă). Era și pandemie, și oamenii căutau să facă ceva să iasă din casă. Cert este că cei doi antrenori aveau nevoie de ajutor, au mai răspuns pozitiv doi părinți și  în ritmul în care se înscriau copiii tot nu erau suficienți antrenori. Antrenorii postau pe grup și rugau părinții să își ofere ajutorul, voluntar, pentru că ar fi păcat să nu existe mai multe echipe și copiii să nu se bucure de acest sport minunat. 

Balbriggan Fc Logo

În Irlanda, dacă dorești să antrenezi, de obicei echipa copilului, te afiliezi clubului, completezi Garda Vetting ( Cazier), ești acceptat de FAI, faci un curs de Safeguarding unde înveți despre abuz, cum să îl identifici, cum să te comporți în anumite situații, ce să nu faci și despre organele competente cărora să te adresezi în cazul în care ai îngrijorări în ceea ce privește siguranța unui copil. După cca 6 luni de postări, în care spuneau că dacă nimeni nu se va alătura, nu vor putea să mai țină toți copiii în echipă, mi-am făcut curaj și am scris în privat la head coach și l-am întrebat dacă există ceva reguli sau pot și mamele să  fie antrenori. Răspunsul a fost " când  poți începe" Și uite cum am ajuns să antrenez copiii, să învăț despre skills, drills, cum se desfășoară un antrenament, ce trebuie urmărit când faci încălzirea, cum e cu timpul de jucat alocat fiecărui jucător.... Le-am învățat, încă învăț. 

Cam așa a început călătoria mea, înapoi, în lumea fotbalului, dar de data asta în calitate de antrenor și nu de jucător. 

După doi ani, am cursuri de antreneor făcute, sunt parte din comitetul clubului și, recent, mi-am luat și certificare de arbitru. Toate acestea sub patronatul Football Association of Ireland

Marțea sunt și jucător, dar despre asta în altă postare:) 

Și despre postura de arbitru la fel:)