Pentru tata, de ziua lui

Mâine este o zi care îmi apasă mereu inima în două direcții: spre lumină și spre dor, spre bucurie și spre lacrimi. 

Mâine ar fi fost ziua celui mai iubit  dintre pamântenii mei. 

Ar fi împlinit 78 de ani. 

Și chiar dacă timpul a trecut și viața m-a așezat în alte locuri, pierderea lui rămâne la fel de vie în mine, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.

Pe tata îl chema Neculai si era născut de Sf Nicolae. 

e cadou frumos a primit bunica mea!  

Numele acesta, simplu și atât de încărcat de blândețea lui, a devenit parte din familia noastră și din identitatea mea. 

De fapt, mi-a ales numele Niculina, cand mama voia Madalina Ofelia,  tocmai pentru ca noi doi să putem avea o zi doar a noastră. 

Era felul lui de a-mi spune că legătura noastră era pentru totdeauna, chiar și într-un detaliu mic, dar atât de plin de sens.

Când eram mică, nu înțelegeam pe deplin gestul lui. Mi se părea doar o tradiție amuzantă: că avem aceeași zi de nume, că ne uram „La mulți ani” unul altuia și că în casă era o bucurie aparte pe 6 decembrie. Plus, făceam și mulți bani ca majoritatea invitaților ii aduceai cadou lui și uitau de numele meu de sfant. Asta, in glumă, și entru ca numai sfant nu eram eu:) 

Dar, pe măsură ce am crescut, am înțeles ce însemna pentru el: era dorința lui de a fi legat de mine, de a avea un ceva doar al nostru care ne ține împreună. 

Azi, când el nu mai e, acel gest a devenit una dintre cele mai prețioase amintiri ale mele.

Când am devenit mamă, am simțit o imensă bucurie că pot sa țin romisiunea facută la capatâiul tatălui meu, să duc mai departe acest fir nevăzut care leagă generațiile. 

Și deși tata nu a apucat să-și cunoască niciodată nepotul, am simțit că trebuie să îi ducă numele. 

Așa a apărut Nicholas, nume inspirat din cel al tatălui meu, un fel de continuare a poveștii lui, chiar dacă prin altă voce. 

Așa cum tata și-a dorit să-și serbeze ziua de nume cu mine, am simțit și eu că vreau ca fiul meu să poarte în el o parte din tata, ca să putem, într-un fel, să sărbătorim cu toții împreună.

David vorbește adesea despre „bunicul Guță” — așa cum l-a auzit pe cei din familie pomenindu-l. 

Mă întreabă cum era, ce făcea, ce îi plăcea, dacă ne facea să râdem, dacă era bun. 

Și da, era bun. 

Era un om cum rar se nasc: liniștit, cald, înțelept fără să-ți dea lecții, prezent fără să fie apăsător. 

Era genul acela de tată care te ținea de mână doar când aveai nevoie, dar care era mereu acolo, indiferent dacă îl strigai sau nu.

Îi povestesc lui David despre el cu drag, uneori cu nod în gât, dar mereu cu zâmbet. Îi spun cât de norocoasă am fost să am un astfel de tată și cum cred, din tot sufletul, că ar fi fost adorat de bunicul lui. 

Așa cum e pentru BAbi, lumina și bucuria ei, și pentru  tata ar fi fost la fel. 

 Când David îmi spune: „Mami, mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe bunicul Guță”, mi se rupe ceva în mine, dar se și vindecă ceva: pentru că știu că tata trăiește prin întrebările lui, prin curiozitatea lui, prin felul în care copilul meu creste știind cine a fost.

Ziua de 6 decembrie rămâne una dintre cele mai speciale zile ale familiei noastre. 

Este ziua noastră de nume : a mea, a tatălui meu, și a lui Nicholas. 

E zi de lumină, de sărbătoare, de bucurie. 

Dar, în același timp, e și o zi grea, pentru că este ziua în care ar fi trebuit să-l sărbătorim pe tata, și el nu mai este aici. 

În fiecare an trăim în acest amestec ciudat de fericire și tristețe: aprindem lumânări, spunem „La mulți ani”, dar în suflet aprindem și o amintire.

Și totuși, cred că într-un fel, el este cu noi. 

În felul în care îi rostim numele. 

În felul în care îmi simt ziua mai plină, chiar și fără el. 

În poveștile pe care le spun copiilor mei. 

În lacrimile care curg în liniște și în zâmbetele care apar fără să-mi dau seama. 

În faptul că iubirea lui a lăsat urme care nu s-au șters niciodată.

Mâine, ca în fiecare an, o să-i spun în gând: „La mulți ani, tata.”

Pentru că, oriunde ai fi, ești cu noi. 

În mine, în David, în fiecare poveste pe care o ducem mai departe.

Te iubim. Te sărbătorim. Te purtăm. Mereu.

România copiilor născuți în diaspora

 Există un fir nevăzut care ne leagă de locul în care ne-am născut. Nu îl putem tăia, nu îl putem uita, oricât de departe am ajunge de el. Este ca o rădăcină care continuă să crească în noi, chiar și atunci când pământul pe care pășim nu mai seamănă cu cel pe care l-am cunoscut în copilărie. Acolo, în România, am deschis ochii pentru prima dată, am rostit primele cuvinte, am învățat ce înseamnă iubirea, dorull, emoția. Chiar dacă drumul vieții ne poartă în alte țări, într-o lume care ne adoptă și ne oferă șanse, undeva, acolo, în adâncul inimii, rămâne acea voce caldă, limba maternă, pe care nicio distanță nu o poate înăbuși.

Când trăiești în diaspora, înțelegi altfel cât de prețioase sunt aceste rădăcini. Le simți mai viu, mai adânc, de parcă tocmai depărtarea le face să pulseze mai puternic. Iar când apar copiii, născuți într-o altă lume, cu alte străzi, alt cer și alți oameni, începi să îți spui că povestea ta nu trebuie să se oprească la tine. 

Ei vin pe lume cu ochii deschiși spre viitor, într-un loc precum Irlanda, unde limba, cultura și obiceiurile îi vor înconjura încă din primele clipe. 

Și tocmai de aceea simțim nevoia să le oferim ceva din noi, ceva ce nu pot găsi în nicio carte și în nicio lecție de la școală: iubirea pentru țara în care noi ne-am născut.

Este o moștenire invizibilă, dar puternică. Ea se transmite prin povești spuse la ceas de seară, prin sărbători pe care le ținem așa cum le țineau și părinții noștri, bucatele specifice, Ziua Națională, amintiri din copilăira noastră. 

Prin mici amintiri aduse în bagaje — o ie, o Icoana, o fotografie veche, o carte de istorie, o eugenie sau o ciocolata cu Rom sau o bucată de cozonac. Așa începe legătura copiilor cu România: cu lucruri mici, cu gesturi simple, dar încărcate de suflet.

Le povestim despre istoria noastră nu ca pe o lecție, ci ca pe o aventură despre oameni care au luptat, au visat, au sperat. 

Le vorbim despre locurile în care munții par că ating cerul, despre Delta Dunării care respiră liniște, despre satele în care tradițiile se păstrează de sute de ani, despre orașele în care trecutul și prezentul se îmbrățișează. 

Le arătăm fotografii, îi ducem în vacanțe acolo unde am făcut și noi primii pași și, fără să ne dăm seama, plantăm în ei o sămânță care poate încolți într-o zi.

Știm că ei sunt, poate, ultima generație născută în afara României care va mai simți o legătură atât de puternică cu țara noastră. Copiii copiilor lor vor aparține lumii în care vor crește: Irlanda va fi pentru ei nu doar prezentul, ci și trecutul. Vor avea alte obiceiuri, alte repere, alte rădăcini. 

Și e firesc să fie așa. 

Dar tocmai această realitate ne face să simțim mai puternic nevoia de a transmite acum, cât încă mai putem, tot ceea ce ne-a făcut pe noi români.

Nu pentru a le cere să aleagă o țară în defavoarea alteia, nu pentru a-i ține legați de un loc cu forța, ci pentru a le oferi darul identității. 

Pentru că identitatea nu îngrădește, ci lărgește orizontul. 

Copiii care știu de unde vin sunt mai puternici, mai încrezători, mai împăcați cu sine. Ei aparțin lumii în care trăiesc, dar poartă în suflet și o poveste veche, transmisă de părinți, de bunici, de strămoși. 

O poveste care le spune: „Tu ai o rădăcină, nu ești doar o frunză dusă de vânt.”

Iar noi, cei plecați, suntem puntea. Suntem generația care încă își amintește mirosul de tei din verile de acasă, vocea părinților strigându-ne pe uliță, zăpada sărbătorilor, jocurile copilăriei, serile liniștite din sat sau forfota orașelor românești. Noi suntem cei care știm cum sună România. Și, chiar dacă trăim acum în altă parte, știm și cum se simte dorul de ea.

De aceea trebuie să păstrăm vie legătura cu originile noastre. Pentru că ele nu sunt doar ale noastre, ci și ale copiilor pe care îi creștem. Și poate, într-o zi, când vor fi mari și își vor pune întrebări despre cine sunt cu adevărat, își vor aminti poveștile spuse de noi. Poate vor deschide o hartă, vor privi către România, și vor simți un fior. Un fior care le va spune că acolo, în depărtare, există un loc care le aparține, chiar dacă nu l-au locuit niciodată pe deplin.

Așa începe, de fapt, continuitatea unui popor: prin oameni care nu uită, prin părinți care povestesc, prin copii care ascultă. Și chiar dacă timpul ne duce în direcții diferite, inima rămâne mereu conectată la locul în care a învățat să bată.

România trăiește mai departe prin fiecare dintre noi. Iar povestea ei continuă atâta vreme cât există cineva care o spune.

La mulți ani, România!

​La mulți ani, România! La mulți ani, românilor risipiți prin lume!

Astăzi, mai mult decât oricând, simt cum fire nevăzute mă leagă de România mea. Sunt fire făcute din amintiri, din miros de cozonac și de pământ reavăn, din strigăt de copilărie și din liniștea serilor de acasă. Deși suntem departe, fiecare dintre noi duce o bucățică de Românie în buzunarul inimii — și ea ne bate, în taină, în culorile tricolorului.

Ne-am obișnuit cu drumuri străine, cu limbi care nu ne aparțin, cu ritmul altor popoare. Unii dintre noi ne-am găsit rostul în țara adoptivă, poate chiar un viitor. Dar oricât de departe am ajunge, oricât bine ne-ar fi acolo unde suntem, un adevăr nu poate fi șters: când auzim "Deșteaptă-te, române!", lacrimile vin fără să le chemăm.

 Când vedem tricolorul, simțim un fior care ne strânge pieptul si, cred eu, asta e semn că rădăcinile nu se taie, ci doar se întind.

E greu să fii departe de țară. Uneori doare până la os. 

Doare când vedem vești din România și știm că atât de multe răni ar putea fi vindecate dacă oamenii ar dori cu adevărat schimbarea. 

Doare să citim despre femei care nu se mai întorc acasă, despre copii care merg la școală și se întorc cu sufletul zgâriat, despre bătrâni care, după o viață întreagă de muncă, își permit doar un iaurt sau o portocală pe lună. 

Și doare fiindcă știm că România merită mai mult — și românii la fel.

Dar nu-mi pierd speranța. 

Semne bune se văd. 

O generație nouă crește, una care îndrăznește să întrebe, să conteste și să viseze. 

O generație care nu mai acceptă tăcerea ca răspuns. 

Cred într-o Românie viitoare în care legea e lege pentru toți, în care femeile sunt ocrotite, nu înfricoșate; în care copiii sunt respectați, nu răniți; în care bătrânii sunt onorați, nu uitați. O Românie mare, frumoasă și „dodoloață”, demnă și luminoasă — așa cum o merităm, așa cum am visat-o mereu.

Până atunci, noi, cei plecați, rămânem legați de ea prin dor. 

Un dor care nu trece, nu se stinge, nu se rupe. 

Un dor care ne face să trăim străinătatea cu România în suflet și România cu străinătatea în privire.

Oriunde am fi, în orice colț de lume ne-am găsi, suntem români.
Și azi, de ziua Romaniei, spun din tot sufletul:

La mulți ani, România! Te port cu mine, mereu.

Răceală și fotbal

---

Azi sunt în full combo de sezon rece: răcită, cu Lemsip într-o mână și Strepsils în cealaltă, de zici că-s influencer pe medicamente. Oare ies bani? 
Noaptea trecută am dormit fix cât un liliac aflat în concediu,  adică deloc. Iar dimineață( aka 4:40 am) m-am trezit cu gândul: merg la meci sau mă dau bolnavă? 
Răspunsul a fost  NU, Schumi! Pentru că, evident… antrenoru’  nu prea se poate îmbolnăvi. Și am nevoie de “liber” când am planificate ceva escapade 

Așa că am tras de mine și-am ajuns la meci. Și bine am făcut! A fost meci greu, copiii au jucat bine, au luptat, au alergat și au înscris fix la final, cât să-mi crească tensiunea, dar și mândria. Victorie smulsă în ultimele minute,  preferabil să nu mai facă asta când sunt plină de Lemsip, Nurofen și ce am mai găsit prin cutia de medicamente și scrie răceală sau gripă 

Planul de weekend? 

Extrem de ambițios:să stau și aă nu fac nimic. Și să beau… cât mai mult Lemsip (dacă tot nu pot vin fiert, măcar să fie ceva cald).

Dacă mă căutați, sunt sub o pătură, tușind cu stil​, privind la soarele de afară! 

Este ok să spui nu. (Sindromul salvatorului)

 

Când muncesc, imi place stă ascult podcasturi. Fie in română, fie in engleză. Zilele trecute am ascultat un podcast cu Mihai Morar si Andreea Marin vorbea despre sindromul salvatorului. Si da, am fost si eu acolo. Incă sunt, in anumite ipostaze. Dar invăț, trag de mine si mă educ. 

Există momente în care te oprești din alergat pentru ceilalți și te întrebi: „Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?” Așa începe de multe ori trezirea din sindromul salvatorului — acel rol în care ai intrat fără să-ți dai seama, în care ai învățat să fii mereu cel care rezolvă, cel care repară, cel care spune „da” chiar și atunci când tot ce îți doreai era să te ascunzi într-un colț de liniște.

Ani la rând, poate ai crezut că valoarea ta vine din ce faci pentru ceilalți. Că trebuie să fii disponibil(ă), puternic(ă), prezent(ă). Că e datoria ta să fii acolo, indiferent cum te simți. Și oamenii s-au obișnuit. S-au obișnuit atât de mult, încât nici nu le mai trecea prin minte să te întrebe dacă ai timp, energie sau chef. Pentru ei era firesc: tu ești persoana care sare, care oferă, care ține totul.

Apoi vine un moment ciudat. Un moment în care corpul tău, mintea ta sau poate sufletul tău îți spune „nu mai pot”. Iar tu rămâi surprins(ă). Pentru că nu știai că poți spune NU. Ți se părea interzis, egoist, greșit. Și totuși, cu fiecare „nu pot acum”, cu fiecare „astăzi am nevoie de timp pentru mine”, simți cum începi să respiri din nou.

Ce te doare cel mai tare nu e să spui „nu”. Ci reacțiile oamenilor care se așteptau să fii ca înainte. Privirile mirate, reproșurile mascate, discuțiile în care te simți vinovat(ă) pentru că, în sfârșit, ai ales să te pui pe tine pe lista de priorități. Dar adevărul este că nu faci nimic rău. E normal ca ei să fie surprinși — s-au obișnuit cu o versiune a ta care dădea fără limită. Dar surpriza lor nu definește valoarea ta.

Ceva în tine se schimbă când înțelegi cu adevărat că nu ai nevoie de un motiv dramatic ca să spui „nu”. Că a nu avea chef este un motiv valid. 

Că oboseala ta contează. 

Că liniștea ta contează. 

Că tu contezi.

E un proces. Nu o să fie confortabil de la început. Poate vei simți vinovăție, poate vei simți teamă. Dar undeva, în adâncul tău, va apărea o senzație nouă: libertatea.

Libertatea de a exista pentru tine, nu doar prin ceea ce faci pentru ceilalți.

Iar cei care te iubesc cu adevărat vor învăța să te iubească și în forma ta nouă: cea care pune limite, cea care se respectă, cea care se ascultă. 

Ceilalți… poate se vor îndepărta. 

Dar poate e mai bine așa. 

Poate nu te-au vrut pe tine, ci disponibilitatea ta.

Până la urmă, cea mai importantă lecție rămâne aceasta: ești cel mai important om din viața ta. 

Și nu e egoism să te alegi pe tine — e vindecare. E începutul unei vieți în care nu mai trăiești pentru a salva pe nimeni, ci pentru a te salva, în sfârșit, pe tine.

Femeia divorțată si etichetele societății

 Există un moment, după divorț, în care tăcerea oamenilor apasă mai greu decât orice semnătură pe vreun act.

Un moment în care îți dai seama că nu doar viața ta s-a schimbat… ci și privirile celor din jur.

Unele se feresc.

Altele te judecă.

Puține, te înțeleg cu adevărat.

Când o femeie divorțează, lumea ei nu se sfărâmă – se reașază. Dar în timp ce ea își reconstruiește interiorul, societatea pare să fie ocupată să-i reconstruiască eticheta.

„Divorțată.”

Un cuvânt rostit cu buze strânse, cu sprâncene ridicate, cu zâmbete subțiri.

Un cuvânt care în ochii multora spune tot, dar care în realitate nu spune nimic din ce contează.

După divorț, începi să simți cum anumite uși se închid fără zgomot, dar cu o precizie dureroasă.

Grupurile de cupluri în care te simțeai odinioară acasă devin brusc teritorii în care ești tolerată, nu dorită.

La reuniuni, la mese, la aniversări, parcă se creează un spațiu invizibil în jurul tău, ca și cum prezența ta ar fi o adiere rece care tulbură confortul celorlalți.

Nu pentru că ai făcut ceva.

Nu pentru că ai greșit cu ceva.

Ci pentru că, în mentalitatea multora, o femeie divorțată este fie o amenințare, fie un avertisment, fie o anomalie în decorul familiilor „normale”.

Apoi vin glumele.

Aluzii subțiri, bătute pe umăr, cu zâmbete care se vor prietenoase, dar care taie exact acolo unde doare.

„Acum ești liberă, nu?”

„Să vedem cât stai singură.”

Glume care nu sunt amuzante, aluzii care nu sunt nevinovate, comentarii care trădează o lipsă de empatie ce ar trebui să fie imposibilă în oameni maturi.

Dar cea mai grea lovitură vine din presupunerile pe care lumea le aruncă asupra ta ca niște pietre mici, dar constante:

că ai stricat o familie,

că nu te-ai gândit la copil,

că ai vrut libertate,

că nu ai știut să „faci lucrurile să meargă”.

Toate acele proiecții sunt atât de departe de adevărul pe care îl porți în suflet, încât uneori simți că trăiești două povești în paralel:

cea reală, în care ai luptat până nu ai mai putut, în care ai îndurat, în care ai sperat, în care ai încercat din nou și din nou…

și cea pe care o văd alții, construită doar pe aparențe și prejudecăți.

Realitatea?

Foarte des, divorțul este exact opusul egoismului.

Este un sacrificiu.

O tăiere dureroasă, dar necesară, pentru ca un copil să crească într-un mediu sănătos.

Pentru ca el să vadă că demnitatea nu se negociază, că iubirea nu înseamnă să accepți tăcerea, frica, absența, lipsa de respect, compromisul peste compromis.

O femeie care alege să plece nu fuge.

Ea salvează.

Pe sine și, de multe ori, pe copilul ei.

Dar în societatea românească, unde generatii întregi au fost crescute cu „rabdă, mamă, că nu-i totul roz”, curajul unei femei este deseori confundat cu vinovăția ei.

Iar demnitatea ei — cu egoismul.

Puterea ei — cu libertinajul.

Schimbarea ei — cu rușinea.

E dureros cât de puțin se vorbește despre ce înseamnă cu adevărat să rupi un cerc vicios transmis de generații.

Cât curaj îți trebuie să spui „nu mai pot” în cultura în care „trebuie să poți” ți-a fost repetat de când erai copil.

Cât de greu e să alegi normalitatea, când anormalul este văzut ca tradiție.

Cât te costă să te ridici de la o masă la care ai stat până ai înțeles că nu ți se va oferi niciodată respectul pe care îl meriți.

Și totuși, în ciuda tuturor judecăților, în ciuda distanțelor, în ciuda glumelor, în ciuda privirilor, rămâne ceva ce nimeni nu poate lua unei femei divorțate:

demnitatea cu care a ales să-și recupereze viața.

Și poate că într-o zi, societatea va înțelege că nu e o femeie care a „stricat” ceva…

ci o femeie care a reparat ceva în interiorul ei.

O femeie care a schimbat destinul unui copil.

O femeie care a avut curajul să oprească ceea ce alții au îndurat în tăcere.

Într-o lume care prea des taxează sinceritatea și prea rar aplaudă curajul, o femeie divorțată nu e un avertisment.

Este o renaștere.

Și merită să fie văzută ca atare.

Serviciu clienți Strada X — Non-stop

 Pe strada mea există o lege nescrisă, o tradiție imemorială, un reflex pavlovian aproape: dacă se întâmplă ceva ciudat, suspect, dubios sau pur și simplu greu de explicat… toată lumea vine la mine la ușă. Nu la primar, nu la poliție, nu la vreun specialist. La mine. Sunt, practic, departamentul de urgențe al străzii. Cred că, dacă mâine ar apărea un OZN pe oaza de verdeata din fata, înainte să filmeze cineva pentru TikTok, tot ar bate cineva la mine: “Auzi, vii puțin până jos?”

Totul a început când vecina de lângă mine a avut parte de o “vizită” neinvitată. A intrat cineva peste ea în casă, a spart, a cotrobăit… iar primul lucru pe care l-a făcut după ce a realizat ce s-a întâmplat a fost să vină la mine, direct, fără să stea pe gânduri. Nici nu știu dacă apucasem să-mi fac cafeaua. Și uite-mă pe mine: telefon în mână, sun la poliție, explic, gestionez. După aceea, am pornit într-o misiune de semi-detectiv: ne-au spus că s-a văzut o mașină suspectă pe camere, noi am pornit la vânătoarea de indicii, am mers la poliție, am întrebat, am verificat dacă s-a făcut vreo arestare… La un moment dat simțeam că joc într-un episod low-budget din CSI: Strada Noastră.

Apoi, un alt episod genial. Într-o zi, o mașină oprită în mijlocul străzii, fix ca și cum ar fi parcat cineva pe banda 1 a universului. În interior: o persoană întinsă pe bancheta din spate, dormind profund. Gen “n-aud, n-aud, dorm mai departe”. Vecinii au bătut în geam, au strigat, au încercat toate variantele posibile, cred că mai aveau un pic și îi cântau “Despacito”, că poate se trezește. Nimic. Atunci s-au gândit că poate e ceva mai grav, fie este o persoană căreia i s-a făcut rău sau poate chiar mai rău.  Evident, cine trebuia să vină? Eu. Am ieșit, am sunat la poliție, au venit, au analizat situația și… surpriză! Omul era sub infleunța unor substanțe.., nu doar adormit. Așa că iar m-am trezit în postura de “coordonator al situațiilor bizare de pe stradă”.

Și nici nu apuc să uit un incident, că vine altul. A fost și un mic accident, ceva lovituri între mașini… ghici la cine s-a venit? Da, corect. Eu: “Poți să suni tu?” “Poți să le explici tu?” “Poți să ne spui ce să facem?” Încep să cred că, dacă vine Apocalipsa, tot eu voi fi sunat primul. Poate îmi pun o plăcuță pe ușă: “Serviciu clienți Strada X — Non-stop”.

Acum, partea amuzantă e că, deși toată treaba asta e haioasă, de fapt spune ceva foarte fain despre comunitatea în care trăim. Pe bune: cât de important e să ai vecini cu care vorbești, cu care colaborezi, cu care te ajuți. 

Siguranța caselor, siguranța copiilor care se joacă pe stradă, liniștea străzii — nu vin de nicăieri. Vin din faptul că oamenii sunt atenți unii la alții.

Prefer o sută de vecini care mă bat la ușă pentru orice, decât o stradă în care nimeni nu vede nimic, nu întreabă nimic și fiecare trăiește în bula lui. Așa că, în mod oficial, îmi asum: da, eu sunt “telefonul de urgență uman” al străzii. Măcar știu că trăiesc într-o comunitate vie, unde lumea chiar se pasă.

Și dacă tot m-am obișnuit cu rolul ăsta… mă gândesc să-mi pun și o sonerie mai serioasă. Poate chiar cu lumină de alarmă. Să intre oamenii în atmosferă