M-am dezamăgit...

Nu credeam să ajung să spun asta... dar m-am dezamăgit pe mine!! Singura persoană pe care nu aş fi avut gânduri să o fac, singura persoană care nu aveam voie să o dezamăgesc... m-am uitat bine în oglindă şi am văzut ochii plânşi, privirea tristă., durerea mi se citește pe fată!
Nu mai vreau să știu nimic... nici că va fi bine, nici că va fi mai rău decât acum, nici ca voi zâmbi şi nici ca voi suferi... nu mai am nimic din vechea Simona... şi asta doare al naibii de mult... am devenit asemeni unui robot care nu a fost suficient de bun şi cineva i-a făcut un update fără să realizeze... şi în loc să fie ceva bun... e ceva complet aiurea... greșit... banal şi lipsit de tenta de basm pe care o visam mereu!
Am devenit inutilă mie, inutilă prietenilor mei... simt că nu mai exist şi mă doare că nu mai știu să zâmbesc când stau şi lenevesc în pat... nu mai știu să zâmbesc pe stradă!
La dracu!! Nu îmi plâng de milă, nu asta vreau să înţelegeţi! Plâng de ciudă că am reuşit să mă dezamăgesc, plâng de nervi că am lăsat lucrurile să scape de sub control! Plâng de furie că nu există cineva acolo care să mă sprijine... plâng de neputinţa de a-l avea pe un el.. am zeci de motive pentru care plâng... nimic nu mai e cum era şi cum obişnuiam să cred că e... în lumea mea în care totul era frumos a pătruns o adiere şi nimic nu mai este cum era! Îmi doresc enorm de mult să se aşeze uitarea peste mine... să uit de mine şi de ce vise frumoase aveam când eram adolescentă, ce vise frumoase aveam când eram la 25 de ani... mi-am pierdut până şi visele... mă simt gârbovita şi bătrâna, mă simt asemeni unei haine care ți-a plăcut atât de mult la început iar acum nu o mai scoţi din şifonier de ani buni... dar nici să o arunci nu te înduri pentru că odată, demult, ți-a plăcut! Ai iubit acea haină!!

Am îmbătrânit şi cred că dacă aveam sufletul de copil zburdalnic şi pozam în nebună şi zăpăcită acum mă doare... mă doare că am ajuns atât de banală... mi-am pierdut eu-ul pe drum şi nici măcar nu am aruncat cu pietre albe în urmă ca să îl regăsesc... nu am aruncat pentru că mereu am fost mult prea sigură pe mine şi prea încrezătoare în forțele mele!! Acum, până şi ultima raza de speranţă parcă a plecat de la mine, m-a părăsit.. râd, dar nu-i râsul meu, privirea mi-o las pierdută în gol de multe ori şi nu mai ştiu cum şi ce să fac..
Dacă există ceva șanse să îmi revin?... visez la asta! Am ajuns să visez lucruri care îmi par imposibile... Din visătoare am devenit distrugătoare de vise...
Ruşine să îmi fie că am ajuns aici!