România copiilor născuți în diaspora

 Există un fir nevăzut care ne leagă de locul în care ne-am născut. Nu îl putem tăia, nu îl putem uita, oricât de departe am ajunge de el. Este ca o rădăcină care continuă să crească în noi, chiar și atunci când pământul pe care pășim nu mai seamănă cu cel pe care l-am cunoscut în copilărie. Acolo, în România, am deschis ochii pentru prima dată, am rostit primele cuvinte, am învățat ce înseamnă iubirea, dorull, emoția. Chiar dacă drumul vieții ne poartă în alte țări, într-o lume care ne adoptă și ne oferă șanse, undeva, acolo, în adâncul inimii, rămâne acea voce caldă, limba maternă, pe care nicio distanță nu o poate înăbuși.

Când trăiești în diaspora, înțelegi altfel cât de prețioase sunt aceste rădăcini. Le simți mai viu, mai adânc, de parcă tocmai depărtarea le face să pulseze mai puternic. Iar când apar copiii, născuți într-o altă lume, cu alte străzi, alt cer și alți oameni, începi să îți spui că povestea ta nu trebuie să se oprească la tine. 

Ei vin pe lume cu ochii deschiși spre viitor, într-un loc precum Irlanda, unde limba, cultura și obiceiurile îi vor înconjura încă din primele clipe. 

Și tocmai de aceea simțim nevoia să le oferim ceva din noi, ceva ce nu pot găsi în nicio carte și în nicio lecție de la școală: iubirea pentru țara în care noi ne-am născut.

Este o moștenire invizibilă, dar puternică. Ea se transmite prin povești spuse la ceas de seară, prin sărbători pe care le ținem așa cum le țineau și părinții noștri, bucatele specifice, Ziua Națională, amintiri din copilăira noastră. 

Prin mici amintiri aduse în bagaje — o ie, o Icoana, o fotografie veche, o carte de istorie, o eugenie sau o ciocolata cu Rom sau o bucată de cozonac. Așa începe legătura copiilor cu România: cu lucruri mici, cu gesturi simple, dar încărcate de suflet.

Le povestim despre istoria noastră nu ca pe o lecție, ci ca pe o aventură despre oameni care au luptat, au visat, au sperat. 

Le vorbim despre locurile în care munții par că ating cerul, despre Delta Dunării care respiră liniște, despre satele în care tradițiile se păstrează de sute de ani, despre orașele în care trecutul și prezentul se îmbrățișează. 

Le arătăm fotografii, îi ducem în vacanțe acolo unde am făcut și noi primii pași și, fără să ne dăm seama, plantăm în ei o sămânță care poate încolți într-o zi.

Știm că ei sunt, poate, ultima generație născută în afara României care va mai simți o legătură atât de puternică cu țara noastră. Copiii copiilor lor vor aparține lumii în care vor crește: Irlanda va fi pentru ei nu doar prezentul, ci și trecutul. Vor avea alte obiceiuri, alte repere, alte rădăcini. 

Și e firesc să fie așa. 

Dar tocmai această realitate ne face să simțim mai puternic nevoia de a transmite acum, cât încă mai putem, tot ceea ce ne-a făcut pe noi români.

Nu pentru a le cere să aleagă o țară în defavoarea alteia, nu pentru a-i ține legați de un loc cu forța, ci pentru a le oferi darul identității. 

Pentru că identitatea nu îngrădește, ci lărgește orizontul. 

Copiii care știu de unde vin sunt mai puternici, mai încrezători, mai împăcați cu sine. Ei aparțin lumii în care trăiesc, dar poartă în suflet și o poveste veche, transmisă de părinți, de bunici, de strămoși. 

O poveste care le spune: „Tu ai o rădăcină, nu ești doar o frunză dusă de vânt.”

Iar noi, cei plecați, suntem puntea. Suntem generația care încă își amintește mirosul de tei din verile de acasă, vocea părinților strigându-ne pe uliță, zăpada sărbătorilor, jocurile copilăriei, serile liniștite din sat sau forfota orașelor românești. Noi suntem cei care știm cum sună România. Și, chiar dacă trăim acum în altă parte, știm și cum se simte dorul de ea.

De aceea trebuie să păstrăm vie legătura cu originile noastre. Pentru că ele nu sunt doar ale noastre, ci și ale copiilor pe care îi creștem. Și poate, într-o zi, când vor fi mari și își vor pune întrebări despre cine sunt cu adevărat, își vor aminti poveștile spuse de noi. Poate vor deschide o hartă, vor privi către România, și vor simți un fior. Un fior care le va spune că acolo, în depărtare, există un loc care le aparține, chiar dacă nu l-au locuit niciodată pe deplin.

Așa începe, de fapt, continuitatea unui popor: prin oameni care nu uită, prin părinți care povestesc, prin copii care ascultă. Și chiar dacă timpul ne duce în direcții diferite, inima rămâne mereu conectată la locul în care a învățat să bată.

România trăiește mai departe prin fiecare dintre noi. Iar povestea ei continuă atâta vreme cât există cineva care o spune.