Pentru tata, de ziua lui

Mâine este o zi care îmi apasă mereu inima în două direcții: spre lumină și spre dor, spre bucurie și spre lacrimi. 

Mâine ar fi fost ziua celui mai iubit  dintre pamântenii mei. 

Ar fi împlinit 78 de ani. 

Și chiar dacă timpul a trecut și viața m-a așezat în alte locuri, pierderea lui rămâne la fel de vie în mine, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.

Pe tata îl chema Neculai si era născut de Sf Nicolae. 

e cadou frumos a primit bunica mea!  

Numele acesta, simplu și atât de încărcat de blândețea lui, a devenit parte din familia noastră și din identitatea mea. 

De fapt, mi-a ales numele Niculina, cand mama voia Madalina Ofelia,  tocmai pentru ca noi doi să putem avea o zi doar a noastră. 

Era felul lui de a-mi spune că legătura noastră era pentru totdeauna, chiar și într-un detaliu mic, dar atât de plin de sens.

Când eram mică, nu înțelegeam pe deplin gestul lui. Mi se părea doar o tradiție amuzantă: că avem aceeași zi de nume, că ne uram „La mulți ani” unul altuia și că în casă era o bucurie aparte pe 6 decembrie. Plus, făceam și mulți bani ca majoritatea invitaților ii aduceai cadou lui și uitau de numele meu de sfant. Asta, in glumă, și entru ca numai sfant nu eram eu:) 

Dar, pe măsură ce am crescut, am înțeles ce însemna pentru el: era dorința lui de a fi legat de mine, de a avea un ceva doar al nostru care ne ține împreună. 

Azi, când el nu mai e, acel gest a devenit una dintre cele mai prețioase amintiri ale mele.

Când am devenit mamă, am simțit o imensă bucurie că pot sa țin romisiunea facută la capatâiul tatălui meu, să duc mai departe acest fir nevăzut care leagă generațiile. 

Și deși tata nu a apucat să-și cunoască niciodată nepotul, am simțit că trebuie să îi ducă numele. 

Așa a apărut Nicholas, nume inspirat din cel al tatălui meu, un fel de continuare a poveștii lui, chiar dacă prin altă voce. 

Așa cum tata și-a dorit să-și serbeze ziua de nume cu mine, am simțit și eu că vreau ca fiul meu să poarte în el o parte din tata, ca să putem, într-un fel, să sărbătorim cu toții împreună.

David vorbește adesea despre „bunicul Guță” — așa cum l-a auzit pe cei din familie pomenindu-l. 

Mă întreabă cum era, ce făcea, ce îi plăcea, dacă ne facea să râdem, dacă era bun. 

Și da, era bun. 

Era un om cum rar se nasc: liniștit, cald, înțelept fără să-ți dea lecții, prezent fără să fie apăsător. 

Era genul acela de tată care te ținea de mână doar când aveai nevoie, dar care era mereu acolo, indiferent dacă îl strigai sau nu.

Îi povestesc lui David despre el cu drag, uneori cu nod în gât, dar mereu cu zâmbet. Îi spun cât de norocoasă am fost să am un astfel de tată și cum cred, din tot sufletul, că ar fi fost adorat de bunicul lui. 

Așa cum e pentru BAbi, lumina și bucuria ei, și pentru  tata ar fi fost la fel. 

 Când David îmi spune: „Mami, mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe bunicul Guță”, mi se rupe ceva în mine, dar se și vindecă ceva: pentru că știu că tata trăiește prin întrebările lui, prin curiozitatea lui, prin felul în care copilul meu creste știind cine a fost.

Ziua de 6 decembrie rămâne una dintre cele mai speciale zile ale familiei noastre. 

Este ziua noastră de nume : a mea, a tatălui meu, și a lui Nicholas. 

E zi de lumină, de sărbătoare, de bucurie. 

Dar, în același timp, e și o zi grea, pentru că este ziua în care ar fi trebuit să-l sărbătorim pe tata, și el nu mai este aici. 

În fiecare an trăim în acest amestec ciudat de fericire și tristețe: aprindem lumânări, spunem „La mulți ani”, dar în suflet aprindem și o amintire.

Și totuși, cred că într-un fel, el este cu noi. 

În felul în care îi rostim numele. 

În felul în care îmi simt ziua mai plină, chiar și fără el. 

În poveștile pe care le spun copiilor mei. 

În lacrimile care curg în liniște și în zâmbetele care apar fără să-mi dau seama. 

În faptul că iubirea lui a lăsat urme care nu s-au șters niciodată.

Mâine, ca în fiecare an, o să-i spun în gând: „La mulți ani, tata.”

Pentru că, oriunde ai fi, ești cu noi. 

În mine, în David, în fiecare poveste pe care o ducem mai departe.

Te iubim. Te sărbătorim. Te purtăm. Mereu.

România copiilor născuți în diaspora

 Există un fir nevăzut care ne leagă de locul în care ne-am născut. Nu îl putem tăia, nu îl putem uita, oricât de departe am ajunge de el. Este ca o rădăcină care continuă să crească în noi, chiar și atunci când pământul pe care pășim nu mai seamănă cu cel pe care l-am cunoscut în copilărie. Acolo, în România, am deschis ochii pentru prima dată, am rostit primele cuvinte, am învățat ce înseamnă iubirea, dorull, emoția. Chiar dacă drumul vieții ne poartă în alte țări, într-o lume care ne adoptă și ne oferă șanse, undeva, acolo, în adâncul inimii, rămâne acea voce caldă, limba maternă, pe care nicio distanță nu o poate înăbuși.

Când trăiești în diaspora, înțelegi altfel cât de prețioase sunt aceste rădăcini. Le simți mai viu, mai adânc, de parcă tocmai depărtarea le face să pulseze mai puternic. Iar când apar copiii, născuți într-o altă lume, cu alte străzi, alt cer și alți oameni, începi să îți spui că povestea ta nu trebuie să se oprească la tine. 

Ei vin pe lume cu ochii deschiși spre viitor, într-un loc precum Irlanda, unde limba, cultura și obiceiurile îi vor înconjura încă din primele clipe. 

Și tocmai de aceea simțim nevoia să le oferim ceva din noi, ceva ce nu pot găsi în nicio carte și în nicio lecție de la școală: iubirea pentru țara în care noi ne-am născut.

Este o moștenire invizibilă, dar puternică. Ea se transmite prin povești spuse la ceas de seară, prin sărbători pe care le ținem așa cum le țineau și părinții noștri, bucatele specifice, Ziua Națională, amintiri din copilăira noastră. 

Prin mici amintiri aduse în bagaje — o ie, o Icoana, o fotografie veche, o carte de istorie, o eugenie sau o ciocolata cu Rom sau o bucată de cozonac. Așa începe legătura copiilor cu România: cu lucruri mici, cu gesturi simple, dar încărcate de suflet.

Le povestim despre istoria noastră nu ca pe o lecție, ci ca pe o aventură despre oameni care au luptat, au visat, au sperat. 

Le vorbim despre locurile în care munții par că ating cerul, despre Delta Dunării care respiră liniște, despre satele în care tradițiile se păstrează de sute de ani, despre orașele în care trecutul și prezentul se îmbrățișează. 

Le arătăm fotografii, îi ducem în vacanțe acolo unde am făcut și noi primii pași și, fără să ne dăm seama, plantăm în ei o sămânță care poate încolți într-o zi.

Știm că ei sunt, poate, ultima generație născută în afara României care va mai simți o legătură atât de puternică cu țara noastră. Copiii copiilor lor vor aparține lumii în care vor crește: Irlanda va fi pentru ei nu doar prezentul, ci și trecutul. Vor avea alte obiceiuri, alte repere, alte rădăcini. 

Și e firesc să fie așa. 

Dar tocmai această realitate ne face să simțim mai puternic nevoia de a transmite acum, cât încă mai putem, tot ceea ce ne-a făcut pe noi români.

Nu pentru a le cere să aleagă o țară în defavoarea alteia, nu pentru a-i ține legați de un loc cu forța, ci pentru a le oferi darul identității. 

Pentru că identitatea nu îngrădește, ci lărgește orizontul. 

Copiii care știu de unde vin sunt mai puternici, mai încrezători, mai împăcați cu sine. Ei aparțin lumii în care trăiesc, dar poartă în suflet și o poveste veche, transmisă de părinți, de bunici, de strămoși. 

O poveste care le spune: „Tu ai o rădăcină, nu ești doar o frunză dusă de vânt.”

Iar noi, cei plecați, suntem puntea. Suntem generația care încă își amintește mirosul de tei din verile de acasă, vocea părinților strigându-ne pe uliță, zăpada sărbătorilor, jocurile copilăriei, serile liniștite din sat sau forfota orașelor românești. Noi suntem cei care știm cum sună România. Și, chiar dacă trăim acum în altă parte, știm și cum se simte dorul de ea.

De aceea trebuie să păstrăm vie legătura cu originile noastre. Pentru că ele nu sunt doar ale noastre, ci și ale copiilor pe care îi creștem. Și poate, într-o zi, când vor fi mari și își vor pune întrebări despre cine sunt cu adevărat, își vor aminti poveștile spuse de noi. Poate vor deschide o hartă, vor privi către România, și vor simți un fior. Un fior care le va spune că acolo, în depărtare, există un loc care le aparține, chiar dacă nu l-au locuit niciodată pe deplin.

Așa începe, de fapt, continuitatea unui popor: prin oameni care nu uită, prin părinți care povestesc, prin copii care ascultă. Și chiar dacă timpul ne duce în direcții diferite, inima rămâne mereu conectată la locul în care a învățat să bată.

România trăiește mai departe prin fiecare dintre noi. Iar povestea ei continuă atâta vreme cât există cineva care o spune.