Franturi din weekend....

Sunt la Bran, intr-o pensiune mica si cocheta...am ramas singura...cei cu care am venit au plecat putin la plimbare...nu am avut chef....azi am vorbit despre tata...mi s-a facut un dor teribil de el.....imi lipseste vocea lui, imi lipseste imbratisarea lui, glumele lui imi lipsesc si ele....mi-e dor de tatal meu....peste o luna face 2 ani de cand a plecat.....oare ii este mai bine?? oare ma vede de acolo de unde e? L-am dezamagit in ultimii doi ani? As vrea sa mai fie cu mine, aici..sa ma dojeneasca pentru greselile facute, sa ma certe cand nu am luat deciziile bune...
Stau si ma intreb daca ar fi sa ii povestesc ce am facut de cand nu am mai vorbit ...nu stiu daca am facut ceva demn de luat in seama, sau de care sa fiu mandra in fata lui...a fost un om extraordinar... I-ar placea aici ..e liniste...stiu ca trebuia sa il aduc aici in toamna in care nu mai era...astepta cu atata nerabdare sa vina la Bucuresti...sa il plimbe " Monica " lui....L-am plimbat in gandul meu prin toate locurile pe unde am fost...si ma bucuram de doua ori cand vedeam ceva frumos...ma gandeam ca vede si el....prin ochii mei....

E un dor crunt uneori, sfasietor sa stii ca nu vei mai vedea niciodata acel om care ti-a fost model in viata, acel om care era suficient sa te ia in brate si simteai iar ca esti copil, ca nu mai ai nici o grija....Asta e cursul vietii...o generatie vine, una pleaca...dar uneori parca e prea curand...uneori parca despartirea asta vine prea fulgerator..si ramai cu atat de multe lucruri nespus, atat de multi de "Iarta-ma" pe care nu ai mai avut ocazia sa ii spui....Incerc sa mi-l aduc aminte ultima data cand l-am vazut..a fost in anul 2006 de Paste...am petrecut cu parintii mei Sf. Paste...si imi aduc aminte ca nu am stat prea mult cu ei...I-am dus la SLanic Moldova...statiunea unde mergeam aproape an de an dupa ce luam vacanta. Era compensatia mea pentru coronita....era atat de trist acolo..nimic nu mai avea farmecul pe care il avea in copilarie...am vazut totul cu ochii unui adult...am vazut mizeria...am vazut vilele parasite..dar nu i-am vazut privirea tatalui meu...probabil rememora momentele cand eram copil...Am fost cu ei la restaurant si in loc sa platim noi au platit ei..erau atat de fericiti...ma priveau cu mandrie..de ce? nu stiu...dar erau fericiti..i-am simtit....
La intoarcere imi aduc aminte ca am oprit la Tg. Ocna sa coboram in salina, el nu a putut..din cauza inimii el nu a mers...si cand am revenit ne asteptaca un copil mic sa ii spunem ce am vazut, cum era acolo..ce am facut...si spunea cu amaraciune in glas: " Ce mi-ar fi placut si mie sa cobor!"....Am plecat spre Bucuresti...mi-am luat ramas bun de la el..dar nimic nu m-a facut sa imi dau seama ca va fi ultima data cand imi imbratisez tatal..ultima data cand ii vad ochii blanzi...mi-am luat ramas bun cu lacrimi in ochi, asa fac si asa faceam mereu cand plecam de acasa..era sentimentul ala ca plec...nu mai sunt la mama si la tata..nu mai sunt copil..ma urc in masina si in cateva minute devin adult...responsabil de faptele mele.....

De ce nu ramanem copii? De ce viata uneori ne ia ce avem mai de pret? Ptr a ne intari in ceea ce urmeaza?? Aerul curat de munte imi place...respir si ma bucur de linistea care ma inconjoara....atat de multa liniste...as vrea sa opresc timpul...sa pot sa le spun tuturor sa isi respecte parintii..sa se bucure de fiecare clipa care o au data alaturi de ei...

Inchei acum...merg mai departe in viata asta si imi voi aduce mereu aminte de el...
Dumnezeu sa te odihneasca tata!