vineri, 23 septembrie 2011

Îmi pun o palmă lîngă cealaltă şi vă rog ceva by Printesa Urbana



De ceva timp nu am rabdare sa duc postarea la bun sfarsit...nu am pornirea sa scriu..incep sa scriu si apoi ma opresc, incep sa povestesc si apoi ma apuca plansul...asa ca am spus ca e pacat sa las blogul sa fie vizita de voi si eu sa nu am nimic postat asa ca va impartasesc o poveste descoperita de Ioana si va cer si eu ajutorul alturi de ea! Va cer ajutorul pentru un suflet de copil, pentru ca stiu ca se poate si pentru ca sunt sigura ca puteti sa ajutati! Redau mai jos articolul Printesei Urbane, pe care il puteti citi si aici. :

În mijlocul primăverii, cînd am pierdut sarcina, am vrut să mor. Am plîns toate lacrimile din lume şi-am răcnit singură-n casă pînă mi-am disperat vecinii. Am încercat să mor. Am stat întinsă pe gresia rece, decisă să nu mai mănînc şi să nu mai beau pînă cînd trupul meu o să se lase păgubaş. Am fost atît de revoltată şi de zdrobită de moartea în pîntecul meu a unui pui din mine că n-am mai vrut să exist pur şi simplu.

Apoi, spre început de vară, am început să mănînc, să beau, să nu mai scrişnesc din măsele. N-am murit. Nici întreagă n-am ieşit, desigur, dar respir, zîmbesc, uneori chiar sper că cine ştie, poate data viitoare o să fie bine.

Pe mine aproape m-a ruinat pierderea sarcinii, moartea unui embrion care nici nu dezvoltase încă membre. Ce-aş face însă dac-aş naşte un copil căruia îi lipseşte o mînă? Cît de puţin aş vrea să trăiesc atunci? Cît de vinovată m-aş simţi, chiar dacă n-aş avea nici o vină? Cum m-aş uita eu în ochii fetiţei mele care vrea să atîrne de-o bară, dar nu poate, că n-are decît o palmă cu care să se ţină? Cum i-aş explica eu ei că nu poate aplauda, că nu poate dansa egal, că nu poate înota drept sau că nu poate merge pe bicicletă?

Fetiţa asta despre care am aflat azi de la Doru că trăieşte de 3 ani, respectiv de cînd s-a născut, fără antebraţul şi palma dreaptă, fetiţa asta zîmbeşte. Şi uitîndu-mă la zîmbetul ei, mi s-a făcut ruşine. Eu am vrut să mor pentru ceva mai puţin. Ea vrea să trăiască. Părinţii ei ar face orice ca ea să fie întreagă, dar pînă atunci nu stau pe podea urlînd la lună cu texte cu De ce eu, doamne etc etc, ci luptă să strîngă bani. Mulţi bani, un braţ bionic e scump. Dar există, şi ea, Ioana, care n-o să aibă niciodată două mîini, că ei i-a fost dată numai una, măcar o să poată face şi ea lucruri pe care noi, cei mai norocoşi, le facem fără să dăm doi bani pe norocul nostru.


Eu am donat mai devreme, cu ambele mîini. Tare m-aş bucura dac-aţi face-o şi voi. Ştiu că poate n-aveţi nici pentru voi, că ratele-s mari şi mîncarea e scumpă. Dacă-aş fi scris cărţi, le-aş fi vîndut acum şi-aş fi donat banii Ioanei. N-am, c-am fost leneşă. Dac-aş fi vreun om important, mi-aş vinde lucrurile la licitaţie şi i-aş da banii ei. Dac-aş şti să gătesc, aş găti cinci mii de brioşe cu afine şi le-aş vinde pentru ea. Nici să cînt nu ştiu. Habar n-am cum pot produce bani mulţi pentru ea. Pot însă să scriu pînă-mi vin idei mai bune. Şi-o să vă aduc aminte de mînuţa lipsă a Ioanei în fiecare zi. Să nu mi-o luaţi în nume de rău. Ştiţi cît îmi doream să fac ceva pentru cineva. Am ales să fac ceva pentru ea. Nu e mare lucru, dar e tot ce ştiu să fac deocamdata. Sîntem mulţi pe-aici, şi poate dacă vă trag de ambele mîneci suficient de des, o să vă înduplec.

Daţi un telefon la numerele astea. Daţi un like paginii ei de facebook, apoi trimiteţi-i nişte bani, oricît. Şi dacă vreţi, prima oară cînd ne vedem, dau eu sucul şi prăjitura voastră în contul donaţiei pe care o faceţi.

Of, ce-am mai plîns în seara asta… Am plîns cu ambii ochi şi m-am şters de lacrimi şi de muci cu ambele mîini. Şi mi-a făcut bine c-au fost două.

Niciun comentariu: